Alice

Am să spun o poveste scurtă despre nimic, ca de obicei.

Iată:

Un anume domn Mircea Muntean, de loc din Luduș dar locuind în Cluj, orașul Cluj din județul Cluj din țara Cluj de pe continentul Cluj -așa cum simt toți clujenii autentici sau de abia adoptați sau aclimatizați-, a început să creadă că viitorul întregii țări depinde, nici mai mult nici mai puțin, de prezența sa publică, pe stradă și în încăperi de mai mari dimensiuni în scopul manifestării unor nemulțumiri legate de guvern ori în scopuri de supraveghere continuă a bunului mers al Consiliului Local al Municipiului reședință de univers, Cluj-Napoca și, mai ales, de împărtășirea experienței sale câtor mai mulți oameni de pe Pământ.

Totuși, acest sentiment presant nu a dus la nici o vizită la consiliul local, sau măcar la o participare la vreun protest stradal. Asta deja spune ceva despre profunzimea domnului Muntean, care a realizat că nici o astfel de acțiune nu va duce la nimic bun.

Domnul Muntean nu avea o slujbă stabilă sau una în vreun fel considerată de restul lumii, tradiționaliste, ca fiind ORICE fel de slujbă. Se ocupa, mai pe scurt, cu consultanța și coaching personal adunând clienți suficienți prin mesaje pe Facebook în care promitea excursii ieftine sau gratuite, iar în caz că aduci și niște amici interesați să plătească, excursii din care pe lângă plimbare te alegeai și cu niște bani frumoși. Clienții veneau, plăteau cafeaua sau după caz o bere și ceva de mâncare -în funcție de sexul clientului și dărnicie- și unul din două sute, în medie, accepta o ședință de dezvoltare personala.

Nu s-au înregistrat cazuri în care să se fi cumpărat măcar o excursie.

Ședințele de dezvoltare personală erau de trei feluri:

Ședințe pentru creșterea succesului în afaceri

Ședințe pentru creșterea succesului în amor și relații sociale în general

și

Ședințe Speciale pentru creșterea succesului în Absolut Orice

Domnul Muntean chema clienții la dânsul acasă.

Sunați la poarta principală, eu voi fi în birou, dar deschide asistentul meu și vă conduce, spunea clienților. Nu veniți cu mașina, am un vin excelent de la colaboratorul meu de la GST4, din Argentina, spunea el clienților. Uneori în loc de GST4 spunea M4Win sau Lehmann, New Jersey sau Lordsdale, Baltimore.

Am avut un accident acasă – o inundație teribilă de la piscina de pe acoperiș, spunea două zile mai târziu clienților, totul e ud, e o porcărie, va trebui să ne vedem în oraș.

Mi-am uitat toate actele și cardul în mașină, ce aiurit sunt, mai spunea el clienților care acceptau să îl întâlnească la restaurantul Bujole din Piața Unirii, unde el însuși se rezuma, fiind la dietă, la fructe de mare și o salata ușoară, cu avocado, acompaniate de foarte puțină băutură, dar atent selectată.

Altă frază nu mai folosea niciodată cu acel client. Mâncatul in tăcere e o condiție a bunei digestii. O singură doamnă a solicitat o a doua întâlnire, dar domnul Muntean a scăldat-o și a evitat-o. Nu avea nici o frază pregătită pentru nici un fel de a doua întâlnire din seria obligatorie, conform citatului din Allen Carr pe care îl repeta des, pentru succesul creșterii succesului în afaceri, amor și relații sociale ori chiar in general, pe toate planurile.

Domnul Muntean avea o privire limpede asupra propriului succes și, desigur, viitor.

Pilonii viitorului numiți Cei Patru Piloni Ai Viitorului Meu erau: Mâncarea zilnică la Bujole gratuit, Menajarea garderobei pentru a rezista câtor mai multor întâlniri de coaching, Moțăitul îndelungat pentru economisirea energiei și calmarea stomacului gol și Măturatul scării blocului pentru cinci lei, sâmbăta dimineața.

Îi mai numea Cei Patru M.

Nu îi releva niciodată la prima ședință de coaching, promițând această revelație pentru ședința numărul patru. Clienții nu erau niciodată curioși, la finele primei ședințe, să mai afle Secretul Celor Patru M.

Domnul Muntean nu era deloc tâmpit, așa că trata doar aparent cu seriozitate acești piloni. Îi trata cu un umor tragic. În interior, fără să se expună, desigur, ca orice bun Life Coach.

Totul mergea bine, până într-o zi de sâmbătă în care a fost abordat de administratorul blocului de garsoniere în care locuia, în timp ce mătura la etajul trei, care a spus:

Mirceo, n-am știut și n-aș fi crezut, Mirceo!

Apoi i-a smuls mătura din mână. A fost concediat, mai pe scurt.

Administratorul era pasionat de emisiuni despre Cluj și oamenii săi deosebiți, dintre care simțea că face parte. La emisiunea de matineu din acea dimineață se vorbea despre industria de succes a antrenorilor de viață. Emisiunea avea ca fundal o imagine preluata de pe Facebook cu domnul Muntean, la costum, zâmbind. O domnișoară, care tocmai explica cum a făcut o grămadă de bani învățând cetățenii deschiși la creier să cumpere gratuit studii la Oxford și Stanford pentru copiii lor ba chiar să iasă cu un profit frumușel din afacerea asta, aducând doi-trei prieteni sau rude ori vecini la ședințele de prezentare a Afacerii Personale Care te Face Liber și Ai Program Flexibil și Vacanțe Minunate pe Vapor Plus Cosmetice si Detergenți la Preț Redus, l-a dat exemplu de succes desăvârșit povestind cum ea și cu domnul Muntean au ridicat din mizeria cotidiană sute de foști funcționari publici sau vânzătoare de la Profi sau doamne casnice cu capacități deosebite -azi casnică, mâine Trader de Succes- și i-au propulsat în minunata lume a întreprinzătorilor si oamenilor de afaceri, mici motoare ale bunăstării întregii națiuni.

Domnișoara îl prezentase ca fiind Partenerul ei de Afaceri și de Viață. Domnul Muntean era siderat dar calm.

Cine a fost la televizor, nea Vasile? Miruna?

Nu, una blondă cu alunițe. Cred ca Alice.

Ah, Alice. Ea e mereu la televizor, spuse domnul Muntean.

Nu avea habar cine era Alice. Sau Miruna.

Acesta a fost interviul de concediere a domnului Muntean. Nimeni nu vrea să îi fie măturate scările de un milionar excentric. Apoi, domnul Muntean a  plecat la Lidl ca de obicei să cumpere un iaurt și un corn, atât că în ziua aceea nu a mai cumpărat. Banii din pensia de urmaș a doamnei Muntean, mama sa, se duseseră pe investiții deja pentru întreaga lună: o cămașă, un film la Iulius și două perechi de ciorapi.

Venind de la Lidl, a fost oprit pe stradă de o tânără vag cunoscută.

Aș vrea să avem o a doua ședință de coaching, i-a spus ea.

În mod normal domnul Muntean ar fi inventat ceva despre o altă ședință de Consiliu de Administrație la Banca Transilvania, dar cei cinci lei lipsă și-au spus cuvântul:

Am putea chiar acum, domnișoara Aurelia!

Camelia, răspunse domnișoara.

Iată-i pe cei doi în parcul Detunata, care era pustiu, așezați pe o bancă, cu câte un iaurt și un corn în mâini, pentru că Vom face astăzi o ședință în aer liber, așa îmi place la a doua întâlnire, e timpul să facem o excepție de la regula restaurantului luxos, face bine apropierii și discuției, decisese domnul Muntean, care evaluase cu atenție potențialul financiar al domnișoarei pornind de la observații nerostite asupra pantofilor și încheind cu fermoarul stricat al hainei de ploaie. Bun analist, intuise suma potrivită, zece lei investiți astăzi în coaching – domnișoara se relaxase și părea fericită că va primi atât de mult, pentru atât de puțin.

După ce a terminat iaurtul, domnul Muntean a început să tacă.

Domnișoara Camelia a continuat ce a început domnul Muntean.

Consumându-se destulă tăcere, domnul Muntean a întors capul într-o parte și evitând ochii domnișoarei a spus, lovit brusc de sinceritate

Mă tem că nu știu ce să spun.

Frunzele se porniră să foșnească, lumina se făcu viorie precum ochii fetei uitate dintr-un cântec

Uneori mă prezint lumii ca fiind Alice, spuse din senin domnișoara Camelia.

Știu că nu ai ce spune, dragul meu Mircea. Apoi se ridică și plecă.

Domnul Mircea privi printre crengile copacilor cerul. Duminica era închis, dar urma să meargă luni la Primărie să se înscrie zilier la Regia Domeniului Public.

Se ridică de pe bancă și porni cu pași mari spre silueta deja îndepărtată a domnișoarei. O strigă:

Alice!

Ea șovăi, fără să se întoarcă.

Alice! Căsătorește-te cu mine, Alice!