Omul din cuvinte, piatra din piatra

Exist atâta timp cât cineva vorbește despre mine, spune el în vreme ce ridică spre buze cafeaua și profită de timpul sorbirii, lungi, încete, pretext pentru așteptarea unui răspuns de orice fel dar răspunsul nu vine. Ea se uită multă vreme și tace, el se încruntă puțin peste ochelari, ea își mută privirea în cartea deschisă. Nu spui nimic? Nu spun, ce vrei să spun, astea sunt truisme și nici măcar truisme din alea adevărate, sunt pseudotruisme făcute de dragul unui sentiment de gol pe care ți-l provoacă, cum simți când te uiți într-o fântână adâncă sau de pe un bloc foarte înalt – Nici vorba spune el, deja ai demonstrat contrariul, pentru că ceva ce îți provoacă sentimente de teamă și vertij devine adevărat odată formulat, nu e nevoie să te arunci de la balcon ca să știi precis că o sa mori făcând asta, e îndeajuns gândul, destulă imaginația, vezi tu, toate devin, odata formulate și gândite, concrete. N-am spus altceva decât asta și tu ai întărit, devin și eu real și consistent doar din clipa și doar cât durează clipa vorbirii despre mine, pentru că cuvintele nu mă descriu ci mă formulează.

Dar eu nu vreau să vorbesc despre tine cu nimeni, e indecent. Atunci e destul de trist pentru că eu te materializez permanent povestind despre tine cu colegii de birou, cu oameni care te cunosc, cu oameni care nu. Cu fiecare evocare de felul ăsta fie că e uneori ironică alteori apreciativă și deseori afectivă ar trebui să simți cum te plămadești din ce în ce mai consistentă, cumva clădită din tot atâtea reflexii ale tot atâtora cuvinte. Prostii spune ea, mie nu îmi place să vorbești despre mine, în general nu îmi place Dar să se gândească cineva la tine îți place?

De ce, de ce să-mi placă?

Poate asta îți place totusi, eu cred că la limită și gândurile neexprimate verbal trebuie să aiba un efect de conturare a prezenței tale în lume, dincolo de carnea și oasele care o poartă de colo-colo. Nu, nu cred că îmi place. Mi-e bine să mă știu eu pe mine cum sunt, cui îi pasă de ce spun și gândesc alții? De ce mi-ar păsa?

Eu cred că pietrele gândesc mult și adanc, spune el învârtind cafeaua încet să amestece zațul, ca să îi rămână între dinți și să guste cafeaua bine prăjită minute bune dupa consumarea licorii, rezervoare de aromă blocate între canioanele pietroase ale interstițiilor dentare. Asta e o prostie imensă, te rog termină, ce-i cu tine? Pietrele doar există, atâta tot.

Ei! se opri el deodată din amestecatul circular- vezi tu. Ele exista și atât, pentru că nimeni nu știe poate că ele gândesc, ce gândesc, cum gândesc. Asta le face pe ele pietre și opusul acestei tăceri ne face pe noi oameni.

Exhibitionism vulgar, ieși dintr-o grimasă a ei formularea, n-ai decât să crezi că asta te face om sau te ridică dar nu cred că e așa, mai curând poate, cine știe? poate ești mai slab decât alții și poate ai nevoie să te definești prin raportare la cum te văd alții, n-ai tăria aia interioară, conștiinta propriilor valori, hai că ma exprim deja complicat și e un subiect care nu merită expresii complicate și ieftine pâna la urmă, desprinse parcă din motivaționale.

Spune-mi ceva despre Antoh din Tir, șoptește el. Care Antoh din Tir? Antoh. Nu cred că a existat cineva cu numele ăsta. Nu, spune el – nu a existat. Atunci de ce mă întrebi despre cineva care nu a existat?

Pentru că probabil a trăit, probabil. Dar câtă vreme nici un cuvânt nu se mai spune despre el, atâta vreme cât cronicile îl ignoră și cântecele îl omit, draga mea, Antoh din Tir nu a existat și nu există, oricât de mult ar fi trăit în singurătatea lui demnă și înțeleaptă. Oricât de mult.