Ciobul

Trebuia să fi aruncat gunoiul, dar nu am făcut-o. Acum miroase îngrozitor toată bucătăria și zău dacă am cum rezolva problema asta. Mă uit la furnici: pe unde or fi intrat oare în casă? Sute de furnici coboară de undeva de sub pervaz și merg în șir indian pe lângă perete dispărând undeva sub aragaz, apoi ies de sub masca de chiuvetă și îmi intră în urechea dreaptă. Le simt cum intră și ies, una după cealaltă, tropăind militărește. De acolo nu mai văd unde merg.

Bănuiesc că e o gaură sub pervaz, dar nu mă voi ocupa să o astup. Sunt prea prins cu altele.

Văd gleznele Adrianei umblând încoace și încolo. După miros, face cafea. Pe ochiul aragazului fierbe apa în ibric, se aude lingurița lovind ușor marginea metalică să cadă toată cafeaua în apa clocotită. Două-trei secunde și gata, amestecă, o lasă să stea puțin să se mai așeze din zaț, o toarnă într-o cană de porțelan albastră, e cana ei. Cana mea e roșie și are sigla Nestle pe ea. Cana mea rămâne în dulăpior. Sau e spartă? Departe, sub frigider, pot vedea pânze de păianjen vechi și un ciob roșu pe o parte și alb pe cealaltă. O fi spartă?

Adriana se așează pe un scaun, aud cum scapără un chibrit, fumează. Stă picior peste picior, o venă albastră i se profilează pe gamba dreaptă, ca in urma unui garou strâns. Ușa bucătăriei se deschide, rămâne așa, ea spune Închide ușa, intră fum în toata casa, ușa se închide fără cuvinte, aud pași dar încă nu e in raza mea vizuală nimic și nimeni, stai puțin, sunt papucii mei de casă, iată tivul pantalonului meu de pijama albastru închis, iată-mă pe mine turnând din cafeaua făcută -dar în care cană oare? O fi spartă sau nu cana mea roșie? O fi adevărat ciobul de sub frigider sau mi se pare? Nu mă pot vedea cum mă așez, aud scaunul din spatele meu târâit în spate, un oftat, De ce nu dai bună dimineața în loc de oftatul ăsta, mi s-a mai spus, acum nu mi se reproșează asta și mă mir, cineva e în toane foarte bune. Aș vrea să mă văd, sunt bărbierit sau iar încep cu cafea și țigări, atât de nesănătos, ziua? Mă aud vorbind: Unde mi-am pus ochelarii? Am o voce spartă, mai groasă decât credeam, cu toții ne știm vocile altfel decât sună în realitate, fiecăruia ni se pare că sună mai urât decât ne cunoaștem vocea, că avem accent mai puternic decât știam, că ne bâlbâim, că punctăm greșit. Să nu uiți să porți ochelarii, spune Adriana iar eu mă gândesc cum aș putea uita? Nu văd nimic fără, sunt foarte miop. Nu, mă asigur eu cu glas tare, de pe scaunul pe care nu îl pot vedea, nu uit.

Ieri ai uitat. Ai lucrat în curte fără ochelari. Da, am uitat, nu se va mai întâmpla.

Te puteai lovi urât. Încă ceva, spune Adriana, eu merg la birou, să nu mai suni și să nu vii după mine, să nu mai faci asta, Dar ploua, spun eu, Da, ploua, dar tu nu ai face asta niciodată, nu schimba lucrurile, nu schimba nimic. Nici măcar când suntem doar noi, deloc. Dar nu schimb nimic. Ba da, uite, bei cafea dintr-o cană albă.

Am uitat să îți spun. Am spart ieri cana roșie. Am măturat toate cioburile.

Nu toate, spun eu fără glas, nu pe toate. Câte ceva tot rămâne, sub dulap, în aer, pe un perete ca o umbră, sub frigider, iată, mă uit la cioburile tale.

Nu avem cum juca jocul ăsta la infinit.

Încă două săptămâni, un an, doi, o vreme, atât, șoptește ea. Apoi voi pleca.

O să te caute.

Nu mă va găsi. O să caute o vreme, apoi o sa aștepte un an sau doi înainte să pornească procedura de constatare a morții – să mori în absența ta, zâmbesc eu, în gând. Apoi îmi spun că nu e atât de absurd, e ca și a trăi în absența ta și asta li se întâmplă foarte multora. Mai tuturora.

Dar se poate să îmi fi imaginat doar eu discuția asta.

Apoi au plecat, fiecare la biroul din centru unde muncesc. Am rămas aproape singur. Adriana a dat înainte să plece cu praf pentru insecte pe lângă pervaz. Furnicile au sosit iar și au călcat în praful alb, l-au luat pe picioare și l-au dus înapoi în casa lor. Au pășit cu piciorușele lor cheratinoase peste ouă, peste furnici mici proaspăt eclozate, peste hrană, peste regină și toate au murit în câteva minute. Așa că în câteva minute eram singur-singurel. Eu și un ciob roșu de porțelan, printre pânze de păianjen, sub frigider.

După ora cinci au revenit. Ea avea o plasă plină cu pâine, covrigei, un iaurt mare și un pachet voluminos, pe care nu l-a așezat în direcția privirii mele, rămânând un mister. După foșnetul polietilenei în care e împachetat bănuiesc ca e un pachet din cele economice cu hârtie igienică. Șaisprezece e mai ieftin decât opt. Doi, decât unul. Un dialog, decât un monolog. Un cuvânt, decât un gând. Așa merg treburile pe lume în ziua de azi. El avea un pachet cu bere. Ea a început să vorbească despre ce a făcut o colegă de birou, el despre niște nemți de la o firmă care au încercat să le bage pe gât un contract dezastruos, dar el s-a prins și nu au semnat. Ea, despre ce trist e că oamenii uită să ude florile, oare de ce le mai cumpără dacă le lasă să moara, el despre cum și-a uitat cheile în mașină. Oare doar un dialog e mai ieftin decât un monolog? De ce nu și doua monoloage? Am putea avea ieftin -dar durabile, bine făcute- o grămadă de monoloage, în fiecare zi.

Apoi a venit seara, apoi a venit filmul, apoi au stins lumina în bucătărie și am rămas să ghicesc în întuneric ciobul meu roșu învelit pentru somn într-o plapumă de țesături fine, de mătase. Somn ușor, i-am spus.

Ciobul s-a întors cu spatele la mine, lăsând din mâini cartea. A tras pânzele de păianjen peste cap și mi-a spus, absent: Somn ușor.

Să nu uiți, înainte să adormi, să fixezi ceasul.

Dar eu nu am somn.

Stau și privesc, cu obrazul drept lipit de gresie, înainte, în speranța că după o vreme ochii mei se vor obișnui cu întunericul, se vor adapta, darwinian, la noua mea condiție. Uneori văd cum sclipesc lucruri, dar se poate să fie doar imaginația mea, sau poate sunt din motive ce nu țin de lumină sau adaptare ci de speranță.

Stau cu obrazul lipit de gresie, nemișcat și mă întreb când va constata oare el, când va constata ea oare, că întins cu torsul sub masa din bucătărie și cu picioarele lungite până în dulăpior, eu zac aici deja de multe zile. Sau luni? Când vor constata că cineva parcă lipsește. Oare câți ani le va lua, amândurora, să își dea seama că -în mijlocul unei discuții, acum cinci ani- am murit?

Advertisements

Alegerea Senatorului Păulescu

 

 

 

Dacă la vârsta de douăzeci și unu de ani nu s-ar extirpa, conform legii, toate glandele care pot produce testosteron sau estrogen si nu s-ar trata în mod obligatoriu prin Secția de Psihiatrie Publică toate gândurile, am fi precum cei din Australia, niște dereglați obsceni. Familiile s-ar dezintegra, individualismul ar lua locul bunului simț și națiunea s-ar pulveriza, pur și simplu!

(cuvinte rostite de senatorul Paulescu, la 2 aprilie, anul acesta, la o emisiune televizată)

 

 

 

Bineînțeles, declarațiile senatorului Paulescu erau întotdeauna exagerate. Aveau o logică strict electorală, se adresau aparent mulțimii însă, în fond, aveau doar câteva ținte, mai precis douăsprezece, Merituoșii Electori ai județului pe care spera să îl reprezinte și de acum încolo în Parlamentul Regional. Unul dintre Electori, domnul Sever Theodor, votase împotriva sa de fiecare dată la ultimele opt alegeri semestriale și, deși de fiecare dată Păulescu câștigase, anula cesta ar fi vrut ca în iunie să nu repete emoțiile lunii ianuarie, cu doar șapte voturi pentru, două abțineri și trei împotrivă.

Ca orice Elector, Sever Theodor era numit pe viață la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani, în urma analizei atente a dosarului său de studii, postărilor pe rețelele sociale și publicațiilor în reviste online cotate OPN. Oficiul pentru Păstrarea Națiunii cota publicațiile online în șapte niveluri de relevanță și puritate a ideilor, astfel încât eroarea era minimă, iar efortul editorilor semnificativ, cunoscându-se puterea asupra deciziei tuturor celorlalte Oficii a scrierilor din publicațiile mai bine cotate și, să nu ne ascundem să o spunem, sumelor proporțional mai mari cu care erau finanțate salariile jurnaliștilor și indemnizațiile contributorilor, crescătoare cu poziția din Indexul OPN. Tatăl lui Theodor fusese, zeci de ani, membru al consiliului director al diviziei de artă a OPN și eminent publicist, sensibil maestru al artei grafscrice. Grafscrician era chiar Sever Theodor însuși, o moștenire genetică a talentului fără doar și poate, de altfel o confirmare -încă una, dacă mai era nevoie- a legii Meritului Moștenit. Mai mult de zece opere integrate, scriere simbolică de cea mai înaltă calitate sub forma unor picturi de mari dimensiuni, erau expuse permanent deja, deși autorul era încă în viață și asta e o recunoaștere aproape nemaivăzută a Meritului de către experți ai artei și custozi ai tradiției, la Expoziția permanentă de grafscriere de la București.

Degeaba ești talentat dacă nu ai expus în București, spunea adesea Anna Parsici, marele critic de artă care făcuse descoperiri imense legate de grafscriere în manuscrise de secol XVI găsite în biblioteci din vest, în special la Batthyaneum dar și la Arad și Lugoj, dezvoltând o teorie atât de evidentă încât te miri că nu a fost descoperită cu sute de ani în urmă. În fond, e suficient să deschizi un manuscris și să observi prima literă a primei fraze: în aflorismentele, simbolurile ascunse, grifonii, leii heraldici și spiralele din care, privind de la o oarecare distanță, vezi răsărind un S, un P, un R sau oricare literă a alfabetului, cu excepția lui Î, Â sau Ă, evident.

Anna Parsici avea și un logos special, de un ritm profund, pentru că ea optase pentru ne-scrierea operei sale ci păstrarea și transmiterea acesteia prin înregistrări ale vocii, cu fundaluri sonore potrivite mesajului, clopote, toaca sunând între dealuri, zbierete de miei, șine de tren vibrând cadențat.

 

Senatorul Păulescu a deschis o discuție publică, la radio, chiar cu Sever Theodor, Profesor Emerit deja la acea dată, legat de logosul Annei și logosul alternativ modern: vă redau, pentru că trebuie păstrate și în scris, câteva fragmente memorabile ale acelei discuții.

 

Moderator: Domnule  Profesor, atitudinea corectă față de artă a Senatorului în funcție Păulescu este cunoscută pentru deschiderea ei, firește în limitele impuse de buna cuviință și de tradiția normalității acestui popor, dar există voci care spun că domnia voastră nu se află în tabăra, largă, a celor care o apreciază ca fiind cea potrivită. Povestiți-ne (nu uitați că ne ascultă peste o pătrime de națiune la această oră, fiind una dintre cele trei emisiuni cu urmărire generală impusă la orele douăzeci în fiecare sâmbătă) despre poziționarea pe care o aveți relativ la politicile susținute de către domnul Păulescu în Parlamentul Regional.

Ioan Păulescu intervine: Este greșit să se spună că domnul Profesor este împotriva politicilor noastre votate în Parlament, ar fi o ilegalitate, ba chiar de natură penală, punerea la îndoială a înțelepciunii Senatului, totuși există o largă libertate de nuanțe în chiar formularea unei susțineri complete. Nu se poate pune problema, Doamne ferește, în acest fel, un Merituos Elector, profesor universitar de marcă, șef al Catedrei de Drept Divin al prestigioase universități Vechea Muntenie din Târgoviște, e evident că nu se poate pune problema în acest fel!

M: În care fel, domnule Senator?

IP: În sensul unei aluzii la comiterea unei grave fapte penale de Drept Divin.

Sever Theodor: Dragă domnule moderator, dragă domnule Senator, evident că nu! Sinergia națiunii nu poate fi neconformă ei înșiși, dar nici perfect liniară. Precum curgerea unui râu: pot apărea vârtejuri, unele unde pot ridica valuri, altele vor curge fără preget în sensul gravitației -care e pentru ape, ca să fac o comparație lipsită de erudiție dar oarecum lămuritoare, ca pentru România Dreptul Divin. Noi mergem strict înainte, apa curge strict în jos.

Astfel, eu am cugetat îndelung la direcțiile date de Anna Parsici în contextul relevării eternității grafscrierii, mereu prezentă istoric dar recent descoperită artă, reflecțiile doamnei Parsici au fost relativ corect prinse în textele legilor de către Senat, inclusiv prin contribuții ale stimabilului invitat în emisiune, domnul Păulescu.

Au, însă, scăpări.

M: Cine?

ST: Legile, firește. Dar și interpretarea și, mai ales, aplicarea lor! O să vă dau un exemplu. Scrierea literei A în contextul unui poem de dragoste civilă, nu mă voi referi la marea dragoste de Creator pentru că aș vrea să insist mai apoi și pe necesitatea, repet, necesitatea interzicerii legale a manifestării atroce pentru largul bun simț a unor sentimente fără legătură cu împlinirea umană, cu transcenderea stării animalice, cu rafinarea spiritului național precum aceste poezii de dragoste civile, deocamdată tolerate de Senat.

Litera A este reprezentată liber, în limitele foarte laxe ale unui canon civil de text, putând lua forma unei flori, unei semințe chiar am văzut -ce simbol mizerabil de transparent!- a unei unde marine, a unei plaje de nisip. Generoasă abordare, fascinante posibilități, am zice la prima vedere dar, iată, am și un contraargument.

Utilizarea literei la scrierea cuvântului Amor a fost dezbătută la vernisajul de acum o săptămână din Oradea a unui oarecare Paul Ghilan, un minor al artei, ba un avorton al artei spun eu cu toată proprietatea cuvintelor

IP: domnule Profesor, la Oradea, dacă îmi permiteți…

ST: Nu vă permit acum, lăsați-mă să închei, apoi vă voi permite excesiv de multe, cam cum vă permiteți și dumneavoastră!

Așadar, unii au spus la Oradea că A din Amor este legat de M-ul care îi succede cu o codiță îmbârligată -așa și era- care te poate duce cu gândul la un organ reproductiv spiralat, grotescă imagine, nu mă puteți contrazice. Un domn a replicat cum că e un vrej, o viță de vie sau o iederă, simbol al dependenței, al încrederii în suportul acestei plante de către însăși planta, altfel spus nimic erotic ci supraerotic, nevoia de sprijin, de încredere, de bunătate reciprocă.

Dragă domnule moderator, cred că nu trebuie să spun în ce fel m-au jignit, ca român și Merituos Elector mai ales dar și in calitate de Profesor de Drept Divin, aceste încercări de a ne lua, ca națiune, de proști ai unor oameni care, sub mantia demnității publice, conspiră la spargerea unor bariere elementare, necesare, la distrugerea tradiției și bunului simț, prin impunerea unei efigii erotice, nu exagerez, sexuale, mizerabile, asupra unei litere atât de uzuale precum litera A. Studenții prezenți au fost deja afectați, semințele gândirii liberale plantate, răul făcut! Unii dintre acești studenți vor rezista, merituoși, puternici și liberi, acestei tentații de cea mai joasă speță, alții însă vor profita de abaterea de la bunul simț național și vor fi prinși mână în mână prin parcuri noaptea -nu exagerez!- sau atingându-și părți ale corpului reciproc sub pretexte transparente, înainte de căsătorie, vor fi desigur ridicați de către Poliția Divină și iată, vom pierde membri valoroși ai societății sub atacul unui singur poem. Dar ce spun, al unei sigure reprezentări grafiscristice aberante, care tulbură minți și destine.

I.Păulescu: Sentimentele în afara căsătoriei au fost introduse în codul penal chiar de către mine, domnule Profesor! Aceste acuzații sunt o eroare.

Sever T.: Nu sunt. Aceste gesturi, care nu vi se par periculoase poate, duc la subminarea Legii, indiferent de textul acesteia. Tocmai că nu textul, dar spiritul legii e atacat de dumneavoastră – mai e necesar sa comunic ascultătorilor că autorul aberației de interpretare a grafiei literei A din poem e chiar distinsul nostru Senator?

 

 

Senatorul Păulescu a ieșit teribil de șifonat din această discuție, dar a găsit calea de a repara situația și a atrage votul Merituosului Elector la alegerile din iunie. Pentru că a înțeles efectul oribil pe care unele interpretări -liberale și progresiste în fond, dacă e să fim sinceri până la capăt- îl au asupra unui suflet onest, tradiționalist profund și nu doar declarativ, iar aceste abordări greșite fac parte din strategia lui de a atrage votul a doi dintre ceilalți Electori, care apreciau tușe mai puțin conforme normei sociale si religioase, nu avea cum renunța la ele din motive evidente.

O cină-dezbatere privată cu ocazia lansării unui volum grafscristic new-age, care trata grafscrierea de nișă, aproape de ghetou cultural, despre comportamentul haotic al tinerelor artiste care se zbat să își găsească drumul spre mainstream, volum care avea rostul unei Vegheri din lanul de secară cumva, constructiv prin descrierea celor distructive, a adus aproape întâmplător la masă pe eminentul Elector, pe domnul Senator Păulescu o scurtă vreme înainte de a se retrage discret cum îi e firea și pe autoarea volumului, proaspăt absolventă a Institutului de Literatură a Credinței si masterandă la Catedra de Legi ale Bunului Simț Civil, Anda Gavrea. Au fost înregistrate audio și video, cumva, constructivele discuții și elegantele dezbateri precum și îndelunga tăcere care a urmat ultimului pahar de vin.

 

Senatorul Păulescu a afirmat, se pare, într-o discuție purtată cu unul din membrii Camerei Inferioare, a marilor mase populare, cei care se aleg încă cu vot direct și egalitarist, o rușine și un atavism al sistemului nostru electoral românesc ce întârzie să se alinieze cu totul adevăratelor principii naționale, următoarele: Domnule, uneori o sută de ore de dezbatere de principii nu fac cât zece minute de tăceri neprincipiale!

 

Senatorul Păulescu a fost votat în unanimitate. El duce înainte stindardul Bunului nostru Simț Național, cu înțelepciune și fără compromisuri, așa cum au decis Merituoșii Electori numiți la douăzeci și unu de ani, pe viață, după atenta analiză a celor făcute și celor ce se vor face, de către OPN. O dovadă e recenta sa lege, Legea Extirpării Grandelor Dereglatorii la toți Merituoșii Electori, în ziua imediată alegerii ecestora de către OPN.

 

 

 

 

 

 

 

 

Coaching

Am să vă spun o poveste despre cât de ciudat pot merge lucrurile și lipsa de legătură între realitate și aiurelile pe care le consideră oamenii ca viitor.

 

Iată:

 

Un anume domn Muntean, de loc din Luduș dar locuind în Cluj, orașul Cluj din județul Cluj din țara Cluj de pe continentul Cluj -așa cum simt toți clujenii autentici sau de abia adoptați sau aclimatizați-, a început să creadă că viitorul întregii țări depinde, nici mai mult nici mai puțin, de prezența sa publică, pe stradă și în încăperi de mai mari dimensiuni în scopul manifestării unor nemulțumiri legate de guvern ori în scopuri de supraveghere continuă a bunului mers al Consiliului Local al Municipiului reședință de univers, Cluj-Napoca și, mai ales, de împărtășirea experienței sale câtor mai mulți oameni de pe Pământ.

Domnul Muntean nu avea o slujbă stabilă sau una în vreun fel considerată de restul lumii, tradiționaliste, ca fiind ORICE fel de slujbă. Se ocupa, mai pe scurt, cu consultanța și coaching personal adunând clienți suficienți prin mesaje pe Facebook în care promitea excursii ieftine sau gratuite, iar în caz că aduci și niște amici interesați să plătească, excursii din care pe lângă plimbare te alegeai și cu niște bani frumoși. Clienții veneau, plăteau cafeaua sau după caz o bere și ceva de mâncare -în funcție de sexul clientului și dărnicie- și unul din două sute, în medie, accepta o ședință de dezvoltare personala.

Nu s-au înregistrat cazuri în care să se fi cumpărat măcar o excursie.

Ședințele de dezvoltare personală erau de trei feluri:

Ședințe pentru creșterea succesului în afaceri

Ședințe pentru creșterea succesului în amor și relații sociale în general

și

Ședințe Speciale pentru creșterea succesului în Absolut Orice

 

Domnul Muntean chema clienții la dânsul acasă.

Sunați la poarta principală, eu voi fi în birou, dar deschide asistentul meu și vă conduce, spunea clienților. Nu veniți cu mașina, am un vin excelent de la colaboratorul meu de la GST4, din Argentina, spunea el clienților. Uneori în loc de GST4 spunea M4Win sau Lehmanstein New Jersey sau Lordsdale, Baltimore.

Am avut un accident acasă – o inundație teribilă de la piscina de pe acoperiș, spunea două zile mai târziu clienților, totul e ud, e o porcărie, va trebui să ne vedem în oraș.

Mi-am uitat toate actele și cardul în mașină, ce aiurit sunt, mai spunea el clienților care acceptau să îl întâlnească la restaurantul Bujole din Piața Unirii, unde el însuți se rezuma, fiind la dietă, la fructe de mare și o salata ușoară, cu avocado, acompaniate de foarte puțină băutură, dar atent selectată.

Altă frază nu mai folosea niciodată cu acel client. O singură doamnă a solicitat o a doua întâlnire, dar domnul Muntean a scăldat-o și a evitat-o. Nu avea nici o frază pregătită pentru nici un fel de a doua întâlnire din seria obligatorie, conform citatului din Allen Carr pe care îl repeta des, pentru succesul creșterii succesului în afaceri, amor și relații sociale ori chiar in general, pe toate planurile.

 

Domnul Muntean avea o privire limpede asupra propriului succes și, desigur, viitor.

Pilonii viitorului numiți Cei Patru Piloni Ai Viitorului Meu erau: Mâncarea zilnică la Bujole gratuit, Menajarea garderobei pentru a rezista câtor mai multor întâlniri de coaching, Moțăitul îndelungat pentru economisirea energiei și calmarea stomacului gol și Măturatul scării blocului pentru cinci lei, sâmbăta dimineața.

Îi mai numea Cei Patru M.

Nu îi releva niciodată la prima ședință de coaching, promițând această revelație pentru ședința numărul patru. Clienții nu erau niciodată curioși, la finele primei ședințe, să mai afle Secretul Celor Patru M.

Domnul Muntean nu era deloc tâmpit, așa că trata doar aparent cu seriozitate acești piloni. Îi trata cu un umor tragic. În interior, fără să se expună, desigur, ca orice bun Life Coach.

Totul mergea bine, până într-o zi de sâmbătă în care a fost abordat de administratorul blocului de garsoniere în care locuia, în timp ce mătura la etajul trei, care a spus:

Mirceo, n-am știut și n-aș fi crezut, Mirceo!

Apoi i-a smuls mătura din mână. A fost concediat, mai pe scurt.

Administratorul era pasionat de emisiuni despre Cluj și oamenii săi deosebiți, dintre care simțea că face parte. La emisiunea de matineu din acea dimineață se vorbea despre industria de succes a antrenorilor de viață. Emisiunea avea ca fundal o imagine preluata de pe Facebook cu domnul Muntean, la costum, zâmbind. O domnișoară care tocmai explica cum a făcut o grămadă de bani învățând cetățenii deschiși la creier să cumpere gratuit studii la Oxford și Stanford pentru copiii lor ba chiar să iasă cu un profit frumușel din afacerea asta, aducând doi-trei prieteni sau rude ori vecini la ședințele de prezentare a Afacerii Personale Care te Face Liber și Ai Program Flexibil și Vacanțe Minunate pe Vapor Plus Cosmetice si Detergenți la Preț Redus, l-a dat exemplu de succes desăvârșit povestind cum ea și cu domnul Muntean au ridicat din mizeria cotidiană sute de foști funcționari publici sau vânzătoare de la Profi sau doamne casnice cu capacități deosebite -azi casnică, mâine Trader de Succes- și i-au propulsat în minunata lume a întreprinzătorilor si oamenilor de afaceri, mici motoare ale bunăstării întregii națiuni.

Domnișoara îl prezentase ca fiind Partenerul ei de Afaceri și de Viață. Domnul Muntean era siderat dar calm.

Cine a fost la televizor, nea Vasile? Miruna?

Nu, una blondă cu alunițe. Cred ca Alice.

Ah, Alice. Ea e mereu la televizor, spuse domnul Muntean.

Nu avea habar cine era Alice. Sau Miruna.

 

Acesta a fost interviul de concediere a domnului Muntean. Nimeni nu vrea să îi fie măturate scările de un milionar excentric. Apoi, domnul Muntean a  plecat la Lidl ca de obicei să cumpere un iaurt și un corn, atât că în ziua aceea nu a mai cumpărat. Banii din pensia de urmaș a doamnei Muntean, mama sa, se duseseră pe investiții deja pentru întreaga lună: o cămașă, un film la Iulius și două perechi de ciorapi.

Venind de la Lidl, a fost oprit pe stradă de o tânără vag cunoscută.

Aș vrea să avem o a doua ședință de coaching, i-a spus ea.

În mod normal domnul Muntean ar fi inventat ceva despre o altă ședință de Consiliu de Administrație la Banca Transilvania, dar cei cinci lei lipsă și-au spus cuvântul:

Am putea chiar acum, domnișoara Aurelia!

Camelia, răspunse domnișoara.

 

Iată-i pe cei doi în parcul Detunata, care era pustiu, așezați pe o bancă, cu câte un iaurt și un corn în mâini, pentru că Vom face astăzi o ședință în aer liber, așa îmi place la a doua întâlnire, e timpul să facem o excepție de la regula restaurantului luxos, face bine apropierii și discuției, decisese domnul Muntean, care evaluase cu atenție potențialul financiar al domnișoarei pornind de la observații nerostite asupra pantofilor și încheind cu fermoarul stricat al hainei de ploaie. Bun analist, intuise suma potrivită, zece lei investiți astăzi în coaching – domnișoara se relaxase și părea fericită că va primi atât de mult, pentru atât de puțin.

După ce a terminat iaurtul, domnul Muntean a început să tacă.

Domnișoara Camelia a continuat ce a început domnul Muntean.

Consumându-se destulă tăcere, domnul Muntean a întors capul într-o parte și evitând ochii domnișoarei a spus

Mă tem că nu știu ce să spun.

Uneori mă prezint lumii ca fiind Alice, spuse din senin domnișoara Camelia.

Știu că nu ai ce spune, domnule Mircea. Apoi se ridică și plecă.

 

Domnul Mircea privi printre crengile copacilor cerul. Duminica era închis, dar urma să meargă luni la Primarie să se înscrie zilier la Regia Domeniului Public.

Se ridică de pe bancă și porni cu pași mari spre silueta deja îndepărtată a domnișoarei. O strigă:

Alice!

Ea șovăi, fără să se întoarcă.

Alice! Căsătorește-te cu mine, Alice!

 

Cucerirea Cetății lui Gelu

 

Mă numesc Ghilău și sunt blac. Părinții mei sunt Ghilo și Drosis. Numele noastre sunt poate ciudate pentru cititori, daca vor fi vreodată citite, dar avem o scuză evidentă: onomastica modernă implică influențe creștine, vestice și estice, nordice și sudice, iar noi, în căldarea Samusului de Apus și cea a Samusului de Miazănoapte am fost feriți de străini timp de aproape șapte sute de ani, dacă nu punem la socoteală cei câțiva aventurieri și neguțători, care mai degrabă și-au pierdut averile în mâinile mele și oasele în îmbrățișarea lutului gălbui de deasupra cetății Casei noastre, decât să influențeze cumva obiceiuri, nume sau meșteșuguri.

Ambii mei părinți sunt bărbați, poartă barbă și ochelari, au nume diferite doar pentru ca eu să îi pot deosebi – restul lumii, oricât ar părea de neobișnuit, nu este capabilă să o facă. Nu apar decât în intimitate împreună și arată la fel, de aceea pot spune că e întemeiată această confuzie dublată de o reducere la o singură persoană. Pentru că vremurile sunt altfel decât atunci când trăiam, când trăiam cu adevărat, vă pot spune: erau doi. În vremurile mele ar fi trebuit să ascund asta, pentru a nu fi decapitat în vreo noapte de către proprii mei scutieri și aruncat, într-o râpă capul și în alta corpul, măcar că ar fi meritat corpul o îngropăciune mai de soi, chiar dacă nu și căpățâna, care nu ar merita nici astăzi decât o scufundare într-o groapă plină de balegă de cal.

Numele meu este, așadar, Ghilău și sunt blac.

 

Cetatea mea e incertă.

Nici eu nu mai știu care din cele trei sau patru e cetatea mea adevărată. În tipărituri târzii e identificată cu cetatea de la Dăbâca, dar vă spun că nu eu am construit nenorocita de cetate din pământ de la Dăbâca. E opera ucigașului meu. Cea de la Lita, nu e. Nici praful ales din viermii care mi-au ros obrajii după ce am fost trimis la zei (astăzi am trecut de la zei la Dumnezeu, e atât de simplă viața veșnică în zilele de acum, ba e mult mai simplă ajungerea acolo în Rai decât în Paradisul vremurilor vechi, rugăciunile și invocarea sunt rezumate la un zeu și nu la o suta optzeci și șase câți aveam de rugat, mituit și mințit pe vremea aceea pentru a avea certitudinea unei vieți după moarte cât de cât liniștite) nu mai exista când cetatea Lita a fost construită, prin anii o mie, la două sute de ani și ceva de la întâmplarea care m-a scos din scaun definitiv.

Cetatea de la Gilău era. Din piatră, nu din pământ cum povestesc detractorii neamului meu, servea drept adăpost și grajd pentru cai și oi și garnizoană mie, cum a  servit și tatălui meu, Ghilo (dar să îi spunem Dan, ca să fie mai simplu) și loc de surghiun pentru tinerele slujnice care nu scoteau la timp oala de noapte a mamei mele, Drosis (să o numim Dan, pentru a putea pronunța mai ușor astăzi numele). Dan tatăl era războinic, Dan mama era -cum se și cade- mai feminin, dar pe măsură de agresiv cu cei care îi ieșeau în cale, ba chiar mai răzbunător și mai mărunt în caracter. Totuși, era iubit de unii de la Curte pentru vorbăria lui nestăvilită, dar plină de informații, care false, care inventate ad-hoc, care cu o fragilă fundație de realitate, dar mereu interesantă. Unul, tăcut, celălalt, zglobiu. Unul, rece, celălalt, deșănțat de efuziv.

Vă mirați acum, nu-i așa, că oamenii îl luau drept una și aceeași persoană? Nu ar trebui. Ați fi făcut la fel, punând ca și menestrelii curții etichete (pe ascuns, ca să își păstreze capul pe umeri) de instabil psihic, plin de toane, dezechilibrat, nestăpânit.

Eu, unul locuiam, ca și acum, în cetatea Clujului. Voi folosi acest toponim, pentru că am uitat numele vechi. Cluis să fi fost? Nu știu, dar ploua des, era frig jumătate de an și mereu alunecau versanții dealurilor din jur: o pacoste de urbe.

 

Am construit cetatea din pietre celte și pecenege și poate dacice, din aceleași pietre, după ani, s-a construit castrul roman, din care am furat bolovanii. Mai apoi, tribul lui Tuhutum a folosit pietrele mele la rândul său zidind un val de apărare care a fost dărâmat de maghiari și de sași două sau trei sute de ani mai târziu pentru a pune fundațiile unor biserici, dintre care trei stau și astăzi în picioare. Parte din zidurile lor au fost distruse de noile generații pentru a face drumuri și o parte mai sunt, astăzi, chiar în grădina celui cu care locuiesc acum (temporar) sub formă de scări către un loc mai jos, o terasă, unde crește cireși și un câine mare, galben, lățos, care mă ignoră cu totul.

Iată cum într-o mie și ceva de ani cetatea mea a ajuns cetatea unuia care bea bere în grădină păzit de pietrele mele, îmbibate de sânge pe dinăuntru ca o grindă din podeaua de abator de vite. Dar el nu știe. E păzit, dar nu mulțumește, nici mie, nici Cerului său sumar.

 

Cetatea.

Am pierdut cetatea în doar două zile. La început, au fost iscoadele. Acestea, îmbrăcate în doamne ale casei, intrau peste tot și aflau orice, iar eu le povesteam (eu, dar mai mult mama mea era cu vorbăria) de toate și nimic, de toate și câte ceva, de toate și totul. De îndată ce au copiat cheile cu plastilină și amețit vigilența cu danțuri și fluturări de pleoape, au plecat și au dat totul lui Tuhutum. Care a venit și m-a ucis.

Tuthutum: faceți cunoștință. Tuhutum, tu. Dați-vă mâna.

Semănați. Sunteți la fel. Sunteți același.

 

Tuhutum e femeie. Eu știam trage superb cu arcul și oastea mea călărea ca tătarii, nebunește, dar iată că Tuhutum avea o armă primitivă pe care noi nu o știam folosi. Sulița.

Când se ghemuia sub o pădure de sulițe, defensiv dar periculos ca un șarpe, când izbucnea și o înfigea în inima și măruntaiele mele și ale soldaților mei, când o folosea pentru a mă mângâia amicală, când drept țepușă în care îmi prăjea inima proaspăt smulsă din piept, pentru cină.

 

Deodată cu mine au murit și părinții mei, mai vinovați decât mine, au murit meritând asta cu vârf și îndesat. Nu au nici măcar o groapă. Sunt condamnați să bântuie prin cetate prefăcându-se că sunt când copil, când student, când plătitor de taxe municipale, după cum trece timpul prin ochii voștri. De mine, odată citit acest text, ați scăpat. De ei, nu încă!

 

Tuhutum e o femeie, sunt două, sunt trei, sunt patru. El locuiește acum în frumoasa mea cetate, împreună cu părinții mei, care se prefac că sunt un domn cu ochelari, care merge dimineața la slujbă în centru.

 

Așa mi-a fost cucerită cetatea, spartă în pietre mărunte, flamurile ei sunt astăzi preșuri la intrări și flutură doar când cineva le scutură de glod.

Terasa

Am plecat, întorcându-mi spatele mai nepăsător decât moartea

Din rama ferestrei m-am privit ridicând colbul cu pașii

M-am strigat cu patimă, dar atâta măruntă iubire nu am găsit – să-mi răspund, sau

Măcar să-ntorc capul să mă mai văd o ultimă dată-mpingând geamul cu fruntea.

Dan Marius, poet nepublicat, în al patruzecișicincilea an al său de mediocritate

 

Nici vorbă de tristețe.

Ba da, se simte o tristețe continuă în toate textele tale. Un filon de tristețe. Spune-mi, de unde atâta tristețe la cineva atât de vesel.

El se lăsă pe spătarul scaunului metalic, de terasă, de unde încercă să ajungă la halba de bere. Era prea departe, dar nu era pregătit să se ridice încă să o ia, i-ar fi stricat bunătate de efect de scenă.

Vorbești despre viitor și despre afaceri cu atâta optimism! Te invidiez pentru optimismul ăsta. Apoi scrii două pagini care supurează o nefericire infinită, spuse ea, în timp ce vântul profita de lipsa ei de apărare pentru a îi încurca părul aranjat cu grijă.

E ușor să scrii despre tristeți, zâmbi el. Ai observat că majoritatea celor care scriu prost aleg teme legate de tristețe? Despre dragoste și tristețe. Poeme de dragoste triste. Astea sunt cele mai facile teme: emoțiile curg imediat, metaforele, repetițiile și aliterațiile vin natural, obsesii pentru obsesii și sunete de ploaie pentru lacrimi, acid pentru ulcer, frânghii pentru sinucigași. Când ești Eminescu scrii despre infinit, când ești Jebeleanu scrii despre Hiroshima. Când ești Thomas Mann scrii despre Munte, când ești doar Coelho, despre cum alege Veronika să moară. Când ești cu adevărat mare, poți aborda teme mai mari decât tristețea.

Există teme mai mari decât sentimentele? întreabă ea, cu ochii aproape închiși, și-ar fi închis și urechile dar era prea târziu, întrebarea a plecat și răspunsul nu poate fi evitat decât dacă, dă Doamne, el va refuza sau ignora provocarea, dar el nu a refuzat și nu a ignorat ci a tăcut. Nimic nu ar fi putut-o ofensa mai tare decât tăcerea asta lămuritoare.

Există ceva mai important decât omul? insistă ea cu întrebările, capcane în care cade cel ce întreabă de fiecare dată, dacă nu conduc la o dezbatere sau un acord imediat, facil, consens politicos, legătură socială.

Nu are cum exista, îi făcu el o favoare răspunzând, cu excepția picturii de peisaj sau fotografiei nimic din artă nu poate ocoli omul ca prezență centrală, bun sau rău, ba chiar și în peisagistică e tot omul în mijlocul imaginii pentru că nici un peisaj, nici măcar o fotografie făcută de telescopul Hubble, nu poate însemna nimic fără privitor și privitorul e, până acum cel puțin, un om. Confuzia e alta. Eroarea constă în a crede că cele mai importante lucruri legate de om sunt sentimentele, nostalgiile sau dimpotrivă visele, erosul sau patimile lui private.

Goethe a scris despre suferințele tânărului Werther: tu îl acuzi pe Goethe de micime a temei, de lipsă de universalitate, atacă ea, bucuroasă că a aflat cheia sofismului lui, dar el a răspuns imediat cu un zâmbet Nu, Werther e o personificare, o centralizare a unor nelămuriri filosofice fundamentale, nu e Veronika care se hotărăște să moară. Goethe sintetizează, Coehlo detaliază. Unul concentrează, celalalt împrăștie.

Doamna îngheță de spaimă.

Argumentul tău e atât de slab încât mi-a luat ceva vreme să decid dacă să răspund, sau să fiu politicos și să mă fac că nu am auzit.

Nu a mai primit un răspuns la asta, pentru că a venit Chelnerul, cu atitudinea profesională a Chelnerilor și a spus Doamna este invitată să mă urmeze, ea a înclinat capul în felul în care principii înclină steagul propriei armate pentru a nu mai lăsa sânge să curgă în șanțurile de apărare. Se ridică și plecă în tăcere înaintea Chelnerului, care o dirijă politicos spre bucătărie. Ușa se închise.

După foarte puțin timp, Chelnerul reveni, cu mâinile proaspăt spălate, aruncând într-un tomberon la spălat un șorț alb din plastic, rulat.

Domnul dorește ceva de băut sau putem aduce o nouă doamnă?

A câta este pe astăzi, se interesă domnul. A treia.

Aș prefera să începem cu doamna, uneori băutura mă face confuz. Mi-e teamă să nu arăt cumva slăbiciune.

Chelnerul porni spre barul unde așteptau clienții care nu aveau loc și se apropie de o doamnă destul de rotunjoară, evident încântată că i se oprește așteptarea.

Dorești o cafea, întrebă domnul, zâmbind.

Nu, spuse doamna. Aș vrea mai înainte de toate să te întreb: de ce scrii atât de trist?

Ah, spuse el. Bună întrebare, apoi se scuză din priviri și spuse Chelnerului, care aștepta în spatele lui, Te rog mie o bere rece și doamnei ceva de la bucătărie, mai în sânge, va avea nevoie de toate puterile lumii să-mi țină piept în discuția asta.

 

Râul

 

Iată că scriu din nou.

Renunțasem la scris acum multă vreme, în urma unor alegații legate de calitatea, oportunitatea, modernitatea și în general rostul acestui obicei, practicat oricum la întâmplare și fără urmă de consecvență. Acuzațiile au venit de la: singurul cititor al singurei reviste literare în care am publicat un text scurt, doi amici de Facebook, un vecin care m-a căutat pe Google și un coleg de birou. Intervențiile în apărarea scrierii au existat și ele, dar niciuna rostită din altceva decât politețe și –într-un caz cel puțin- din milă.

Însă scrisoarea (venită pe poșta electronică) de la Revista Literară Nouri m-a convins să particip la concursul de povestiri scurte Negre Ape de Vară, a cărui temă mi-a rămas incertă cu toată denumirea – sau chiar din pricina denumirii.

Revista asta nu e de găsit tipărită pe hârtie. E prea scump demersul, ținând cont de valoarea îndoielnică a textelor selectate spre publicare pe pagina de internet a publicației, care garantează prin stângăcia și lipsa de talent a autorilor, prin temele umede și lacustre tratate și bacovianismul de foarte slabă factură a firului epic al prozelor și liric al poemelor, precum și prin absoluta ignorare a vreunei corecturi de text înaintea publicării, lipsa oricăror cititori. Cu excepția autorilor, care sunt sigur că, așa cum fac și eu de altfel, citesc strict propriile creații, lăsând gustul amar al parcurgerii oricărei alte publicări altora, mai interesați de autoflagelare.

De ce am ales să scriu și să public aici? Pentru premiul secret.

 

Premiul secret e momeala aruncată de revistă celor care vor fi selectați. Nu se dau detalii aproape deloc, dar scrie negru pe alb că implică o deplasare, peisaje, vizite în locuri noi, nemaivăzute, întâlniri cu celebrități.

Așa ceva nu se poate rata, nu de către un funcționar de bancă plătit în funcție de creditele vândute, care nu are nici un fel de talent la relații publice și în general detestă interacțiunile sociale, ba chiar și pe cele profesionale. Cum ar putea comunica, totuși, un astfel de individ? Scriind. Contează ce scrie, cum scrie și dacă cineva e interesat de povestirile lui? Nu. Absolut, nu. Altă cale oricum nu există pentru el.

Am completat așadar formularul de pe pagina online și m-am angajat ca în termen de o săptămână să trimit o proză scurtă, de două pagini, la un rând jumătate, cu font de unsprezece. Imediat ce am plecat de la birou către casă am intrat într-o librărie și am cumpărat câteva creioane și un borcănel de rezerve de cerneală din plastic. La ce bun toate astea când scrii pe un calculator? La declanșarea izvorului, la excitarea inspirației: fără fetișurile creioanelor ascuțite și stiloului plin cu cerneală, chiar în lipsa unor foi de hârtie, cuvintele îmi refuză orice colaborare. Am luat autobuzul 34 și, pe drum, strângând în pumn creioanele, am început să țes schema povestirii. Nu vă voi spune despre ce e vorba. Va trebui să cumpărați revista cu apele de vară pentru asta.

Tot ce vă pot spune e că, după multe ore de zbucium, înălțare și căderi emoționale și o intenție rațională de a nu trimite nimănui povestirea pentru a nu primi iar recenzii deprimante, am scris, corectat, pus diacritice și trimis totul împachetat în format rtf și pdf pe adresa electronică a revistei.

Apoi am așteptat.

Prima săptămână a fost mai grea așteptarea, lunile ce au trecut a devenit mai ușoară, iar la împlinirea unui an de la trimitere mă resemnasem. Era evident că fie nu a fost citită povestirea fie, la fel de probabil, a fost ignorată în evaluarea câștigătorilor din motive ce țin de text sau, așa cum am auzit că se întâmplă, din cauză că premiile sunt adjudecate din prima zi, concursul fiind lansat cu dedicație, excursia fiind pentru directorul vreunei edituri împreună cu o tânără speranță publicistică sau literară care promite enorm, la cei sub douăzeci și cinci de ani ai săi, promisiuni atât literare cât și, sau mai ales, neliterare.

Mă consolasem. Iată ce fac revistele cu banii primiți, desigur, de la Ministrul Culturii. Mie îmi stă prost în costum de baie, lucru confirmat de oglindă și de invizibilitatea mea aproape magică pe orice plajă. Iată că o burtă nemodelată la sală poate avea puteri de invidiat. Poți câștiga concursuri literare fără să fii măcar vizibil pe o plajă? Nu, nu poți.

 

L a scurt timp după ce găsisem explicațiile de mai sus, raționale, toată liniștea și întregul eșafodaj logic mi-au fost spulberate de un mesaj de la editorul revistei.

Câștigasem.

 

Premiul nu se oferă în format digital, excursia e cât se poate de reală – iată-mă strângând niște lucruri într-un bagaj de umăr, iată-mă urcând în avion, iată-mă sunând la interfonul unei clădiri din București unde la numărul de apartament unsprezece, între zece unde e familia Izvoranu și doisprezece unde e Titus Andrei, dresor animale de companie, scria frumos cu carioca Revista Literară Nouri și Editura Nouri. Fără să trebuiască să anunț cine e la ușa interbelică, cu zeci de straturi de vopsea succesive cojite foarte decadent și artistic, am auzit bâzâitul electromagnetului care deblochează intrarea: iată-mă intrat în antecamera gloriei. Două etaje mai sus pe scările uzate am găsit și poarta gloriei efective, pe care am deschis-o într-o solemna muzică cântată de balamalele neunse. Acolo era, la o masă de bucătărie folosită ca birou de recepție, domnișoara Atena.

S-a prezentat? Nu. Știu numele pentru că era scris cu un marker pe o un carton alb îndoit așezat pe biroul dânsei. Domnișoara Atena – și mai jos, cu majuscule, SECRETARIAT.

Straniu nume pentru o domnișoară, aș spune, dacă domnișoara nu ar avea o vârstă care permite orice nume fără să permită însă vreun zâmbet pe seama sa. Cine ar râde de numele unei domnișoare care a împlinit cel puțin optzeci de ani? Arătați-mi un astfel de necioplit, mai ales printre cei care publică povestiri scurte și fără vlagă în reviste necitite de nimeni. Nesimțirea, agresivitatea și aroganța sunt apanajul scriitorilor citiți, consacrați, care au reușit să vândă mai mult de zece exemplare ale ultimului roman. Restul, talentele firave sau neînțelese, suntem politicoși, afabili, atenți la nuanțe și mult mai îngăduitori cu lumea, în general. Dacă ei, publicații, dau măsura valorii lor prin scrieri vandabile, noi suntem aici cu un rost: salvarea imaginii scriitorului român. Fiind mulți, media politeții și bunului simț ba chiar a empatiei este readusă, statistic, cel puțin la nivelul cetățeanului român obișnuit, cu toate derapajele (oribile adeseori) confraților noștri mai norocoși.

 

Domnișoara nu a zâmbit deloc, dar a făcut un gest mai important decât un zâmbet. Mi-a înmânat un plic cu numele meu pe el și mi-a indicat, cu o zvâcnitură osoasă de mână, o ușă prin care trebuia să trec pentru a accede la minunăția de premiu.

Am deschis ușa și am intrat. La revedere, domnișoară cu nume străvechi.

Bună ziua, domnule Constantin Aron. Cartonul cu numele domnului Aron e mai vechi și mai îngălbenit decât al domnișoarei Atena. Pare a fi fost udat și apoi uscat, are liniile subțiri lăsate de stropiri sau scufundări într-o apă nu tocmai curată.

Bună ziua, domnule Nicolae. Mi se adresează pe numele de botez. Sunt cumva de acord cu această familiaritate. În fond, domnul Aron mă premiază, e deja o legătură între noi, mi-a citit povestirea cu ape și inundații și luntri găurite, a pătruns deja într-un loc intim și desigur avem destule în comun.

Domnul Aron poartă barbă și o cămașă albă cu mâneci suflecate. În mod ciudat, nu are ceas ci un obiect –ornamental, dar funcțional pentru că am văzut nisipul scurgându-se încoace și încolo când s-a ridicat de pe scaun și mi-a întins mâna, bărbătește- de forma unei clepsidre din sticlă, cu capace din lemn, legate pe mână cu o sforicică împletită ca o parâmă de vapor în miniatură.

Am avut cel mai bun text? întreb eu cu emoție. Nu, dimpotrivă, domnule Nicu. De ce am câștigat atunci excursia – Pentru că după această excursie, domnule, veți scrie mult mai bine. E o excursie de studii, domnule Nicu.

Așezați-vă, spuse domnul Aron, cu o voce moale. Camera reverbera un ecou interesant, de cavernă. Apoi trase draperiile și un semiîntuneric răcoros schimbă formele rigide ale mobilierului în dansuri fluide de umbre.

M-am așezat, iar domnul Aron a venit aproape și a trecut peste umărul meu drept o sfoară din cânepă, fixând-o cu un nod cabestan făcut cu o singură mână, de expert, de brațul scaunului.

N-aș vrea să cădeți, îmi spuse domnul Aron. Uneori, deși rar, câștigătorii noștri cad. Iar căderea poate fi neplăcută, pentru că duce la reîntoarcerea imediată din excursie. Nu am priceput mare lucru, dar nu am protestat. Știți, primirea unui premiu literar de orice fel, mai ales a unei excursii, te face să accepți și cele mai bizare ritualuri. În definitiv, un astfel de accident poate avea loc o singură dată în existența unui scriitor mediocru, nu te opui, nu te zbați.

Apoi, domnul Aron a marcat ceva pe o mașină mecanică de scris bonuri, de felul care erau în magazine acum o sută de ani și mi-a dat bonul. Pe bon scria: reducere doi lei, rest de plată zero. Acces permis, dus-întors. Am luat bonul, l-am băgat în buzunarul de la piept. Se răcorise binișor. Draperia arunca umbre care unduiau pe pereți, iată acum parcă niște dansatori de fum singuratici, iată o secundă mai târziu forma unui câine imens, negru, tăcut, proiectată de catifeaua grea pe peretele din stânga mea.

Arătați bonul, domnule Nicu, șoptește domnul Aron; îl scot din buzunar și mi-l smulge, îl flutură repede către iluzia sub formă de umbră de câine, umbra se culcă pe labele dinainte și nu ne mai acordă nici o atenție. Întunericul e gros acum și cu toată bucuria premiului mă încearcă un soi de spaimă rece, ceva mă stropește pe frunte, covorul se unduiește dar domnul Aron îl redresează cu o vâslă scoasă de undeva de sub birou, iar în clipa următoare clădirea pare să se lovească de un banc de nisip:

Ați ajuns, domnule Nicu.

Rotește mâna așezând clepsidra cu nisipul în sus. Vă aștept aici, domnule Nicu. Puteți merge peste tot, dar atenție la locurile cu gropi mai întunecate și, mai ales, nu răspundeți nimănui la nici o interpelare.

Domnul Aron aprinde o lumânare și mi-o înmânează. Lumânarea are o flacără lungă, șerpuitoare.

Ca să mă găsiți ușor la întoarcere, vă dau o carte de vizită, domnule Nicu. Luminez cu flacăra cartonașul. E negru și pe el scrie cu litere de fildeș Editor și Organizator de Excursii de Studii, C. Aron.

 

Plec, călcând cu grijă peste pietre mari, rotunde, găunoase, peste pietre lungi și bombate la capete, peste pietre curbate și fragile, peste recile oase ale Mamei Geea.

 

 

Un voiaj pe Betlegeuse IV

 

Aș vrea să vă pot spune de ce sunt aici. Atâta că habar nu am. Nu am nici o idee.

E o gălăgie greu de suportat, mi-e greu să mă concentrez, dar o să fac cumva să vă povestesc toate lucrurile în ordinea întâmplării lor, cu toate sirenele astea care vin de undeva, cresc în intensitate și se opresc brusc atunci când parchează cu spatele către ușă. Cred că sunt fie într-un spital, fie într-un arest. Pentru că ușa e încuiată, nu pot privi pe coridor să văd dacă uniformele celor care mișună pe aici sunt albe sau albastre. Eu însumi sunt într-un soi de pijama și patul e curat, geamurile sunt vopsite în alb – ar putea fi orice, oriunde.

Cu toate sirenele astea înnebunitoare, o să încerc să vă povestesc. Cel mai greu e să îmi imaginez că sunteți aici și mă ascultați, dar Stați jos, e curat, tu, fata cu părul scurt în tricou, poți, dacă vrei, lua pătura mea și puneți-o pe umeri, e răcoare aici. Gata? Vă puteți foi și mă puteți întrerupe, nu mă supăr, doar sirenele mă deranjează și să nu vă cereți la baie: ușa e încuiată și zău nu am chef să bat în ea ca un dement și să dau explicații penibile cuiva în uniformă, fie ea albă sau albastră.

Așadar, ascultați.

 

Imediat după război, odată cu armata eliberatoare, vremurile s-au schimbat al naibii de tare în rău. Eu nu eram născut, sau eram încă în viață, Da, numele meu este Saint Germain, Da, e o glumă. Nu eram, pur și simplu, încă născut. Mama, însă, da. Avea douăzeci de ani și se pieptăna cu cărare pe mijloc, prinzându-și părul cu agrafe încât să pară înfoiat pe laterale. Cam ca mama din The Wall, dar ea era mai frumoasă și nu chiar atât de grasă. Nu avea cum, pentru că nu prinsese războiul pe o insulă și se hrănise continental, cu cartofi stricați o jumătate de an, pe care punea magiun, datorita întâmplării că  în o mienouăsutetreizecișiopt sau așa ceva mama ei, bunica mea maternă pe care nu am cunoscut-o deși a murit foarte bătrână, pentru că pur și simplu n-a avut chef să mă revadă vreodată (Pui de cățea și de curvar cu sutană, mă alinta în rarele scrisori) pusese atâta amar de borcane de magiun încât au avut, cu toată foametea, un aport imens de glucide pe parcursul a cinci ani de război și privațiuni cumplite, pur și simplu cu efortul de a coborî în beci după unul din sutele de borcane.

Într-o bună dimineață – și aici intru eu în scenă – mama mea a născut și un popă a fost chemat să boteze pruncul care părea atât de debil încât nu credea nimeni că va apuca seara; popa a refuzat să vină ba chiar a încropit rapid un geamantan și a fugit din oraș, unii spun că la Budapesta, granițele erau încă fluide, alții că la Galați, oricum departe și s-ar fi angajat în construcții, tâmplar. I se potrivea. Mama spune că își începea fiecare slujbă importantă cu imaginea lui Iosif dar, dacă cuvintele bunicii reflectă adevărul cumva, a ratat nu doar sfințenia lui Iosif, cea de tată surogat, ci chiar și simpla devoțiune a majorității bărbaților, care vrând-nevrând își iau în brațe pruncul și nu îl mai lasă decât când au coborât în groapă. Ar trebui să îi spun acestui preot tată, bănuiesc, dar o să mă refer la el, dacă va apărea accidental cumva pe aici să ne tulbure povestea, cu numele de Popă. Alt nume nu știu. O fi fost creștin și botezat, dar eu nu am nici o dovadă în acest sens.

Trebuia să vă spun că m-am născut – e un detaliu important din viața mea, ignorarea acestei întâmplări, deși comună tuturor oamenilor, ar fi lăsat povestea fără început. Și o poveste fără început nu are cum avea o finalitate, poate fi doar infinită, cu toate că are un sfârșit, pentru că infinitul, Tinere, tu pari bun la matematică, dacă e să mă iau după ochelari și uitătura circumspectă, poți confirma că infinitul nu e unidirecțional și poate, foarte bine, să se întindă și spre trecut așa că, iată, începutul e esențial pentru a băga o poveste într-o sticlă fără să dea pe afară într-un fel sau altul.

Sigur, povestea scapă uneori din sticlă: de aceea noi tratăm sticlele cu indiferență, nu le alintăm, nu le frecăm, pentru a nu fi invadați de povești trecute din lichid (tare, aspru, gălbui debusolant lichid) în forme gonflate, gazoase, de djini bântuitori, care niciodată, povestea aceea minte, nu spun La dispoziția Voastră, Stăpâne! nu, ele fac tocmai invers decât în ficțiune, devii imediat sclavul poveștii pe care, odată scăpată în lume, ești blestemat să o repeți, să o repeți, să o repeți.

Toarnă dacă vrei niște vin în pahare. Cum care vin, acela. Dacă nu îl vezi nu e problema mea ci a ta, plăsmuiri sunteți și tu și vinul, or fi mai multe lumi ale plăsmuirilor, poate,de nu vă găsiți. Atâtea lumi câte plăsmuiri, atâtea persoane imaginare câte lumi, în fiecare lume câte un pahar plin în mâna unei fantome care e condamnată să nu poată ciocni cu o alta imaginarele pahare, iar lumea clincheturilor e una separată în care toate paharele lumilor și-au exilat sunetele, o lume a amiciției fără amici.

Puteți vorbi, e prea liniște aici până și pentru un povestitor care iubește atenția, mai cu viață vă rog.

 

Așadar, încep cu Betlegeuse IV, galaxia de C2H6O.

Imediat după ce am împlinit nouăsprezece ani m-am trezit acolo.

În jurul meu, peste tot, prin plămâni, prin vene, a pătruns gazul sublimat – la presiunea aproape nulă din acest nor gazos imens, de sute de ani lumină diametru, totul sublimează aproape imediat, chiar și fierul – peste tot în mine. Totul s-a petrecut instantaneu și am fost, efectiv, luat de pe picioare, deși fusesem instruit în sensul adaptării la efectele perversului gaz de către vecinul din dreapta, alcoolic cu experiență, ceea ce arată că nu sunt un bun ucenic în nici un domeniu. Da, C2H6O e alcoolul etilic. Nu, nu glumesc, Betlegeuse IV e un nor de alcool etilic. Numai Marele Bețivan știe de ce și-a făcut o rezervă de câteva sute de mii de mii de miliarde de megatone de alcool exact la mama dracului, la mii de ani lumină, blocând cu acest nor opac și generator de imense confuzii vederea asupra galaxiei Vrăbiilor. Această galaxie e invizibilă de pe Pământ, cel puțin până când o mare companie de falsificat coniac nu va trimite nave peste nave să o secătuiască relevând, astfel, așa cum omenirea o face de mii de ani, prin pură lăcomie, miracolul unei galaxii pline de viață inteligentă.

Dar locuitorii din Marele Nor Galactic al Vrabiei au aceeași imensă problemă, fiind incapabili să ne observe, între noi fiind această permanentă ceață de alcool, iată ce deservicii fundamentale poate face alcoolul civilizațiilor acestui univers.

Cumva am înotat prin lăptoasa nebuloasă și, mahmur, într-un costum spațial imperfect, am ajuns la marginea acestuia văzând stelele Vrabiei și, din câteva mișcări încetinite de durerea de cap și senzația de vomă, am pus piciorul pe planeta a noua de la unul din sorii mai mici ai proaspetei descoperite galaxii, pe țărmul unei mări tulburi, pline de valuri, foarte puțin sărate și de aceea favorabile creșterii excesive a algelor, care o făceau să pară, deseori, neagră. Mi-am ridicat capul plin de nisip de jos, cu greu, revenindu-mi după intoxicația etilică și am văzut prima ființă cu adevărat inteligentă din parcursul –cel scurt, lipsit de intensitate, al – vieții mele.

Pășea pe nisip neatentă și aproape s-a împiedicat de mine, ar fi trecut fără să mă observe poate, dar am prins-o de fusta făcută dintr-un soi de pânză înflorată, necusută, petrecută doar, și am întrebat-o:

Unde sunt.

Nu cred că mi-a răspuns satisfăcător, pentru că în anii ce au urmat am întrebat-o de sute de ori Dar eu unde sunt acum, unde sunt?

Ea mă întreba atunci înapoi: Cine ești? și cred că nu am dat un răspuns bun nici eu la această întrebare, care s-a repetat și ea de sute și sute de ori, spusă și nespusă, încheindu-se toată această viață de întrebări cu împachetarea unor haine într-un geamantan și a unor rujuri și unei periuțe de dinți într-o poșetă galactică precum ea, cu anularea tuturor întrebărilor printr-o afirmație: Atâția ani și eu nu știu cine ești.

 

Uneori, o capitulare poate fi o victorie asupra tuturor întrebărilor, o lămurire a inutilității adevărului. Constatarea lipsei de importanță a adevărului e marea victorie a umanității: această luptă e câștigată zilnic de milioane de eroi anonimi, din galaxia noastră lăptoasă sau de dincolo, unde se plimbă pe plajă ființe prea diferite pentru a se putea naște la noi pe Pământ.

 

Mi-am revenit greu din această plecare. Ar fi fost mai simplu dacă nu ar fi revenit în fiecare dimineață șezând pe colțul patului meu și privindu-mă. Eu mă ridicam iute în coate și ea pleca să facă un ceai, eu mergeam spre bucătărie dar ceaiul nu era de găsit și ea nu era acolo așa că întindeam mâna în cer și smulgeam o bucățică de nor de Betlegeuse IV, asta repetându-se zilnic, vreme de câțiva ani. Într-o zi a plecat de tot și cu toate că am momit-o cu ceaiuri fierbinți așezate pe pervaz nu am constatat niciodată că îl gustase, deși plecam intenționat de acasă pentru a îi lăsa timp. Ar fi putut, firește, să revină atât pe fereastră, pentru că știa zbura foarte bine, ca o pasăre de pradă, cât și pe ușă, nu schimbasem încuietoarea. Dar nu a făcut-o.

Știți care e cea mai grea parte a vieții lui Prometeu? Așteptarea acvilei.

Partea cu smulsul măruntaielor e joacă de copil.

 

Am revenit pe Pământ după mulți ani petrecuți în imponderabilitate.

Atâta explorare m-a secătuit și am vrut să văd dacă nu cumva am nevoie de metale în corp, sângele îmi era subțire, albicios, ochii translucizi. Nu am găsit metoda de a aduce un aport de metal și îmi era, recunosc, frică de fier, de tăioasa sa alcătuire moleculară, de diagrama sa fier-carbon cu urechi de iepure, complicată, cu toate că odată am încercat cu oțel inoxidabil scufundat fiind în cadă. Pur și simplu nu a mers.

Apoi am trecut la testarea unui tratament mai blajin, cu cânepă. Am reușit să aprind kilograme întregi, dar un nod ferm, deși culisant, nu am fost capabil să încropesc. Lamentabil, am ratat și această cale de izbăvire.

 

Așa că am ajuns aici.

Nu sunt sigur dacă e o închisoare sau un spital, dar mă bucur că stați atât de cuminți și mă ascultați, cu toate că nu puteți ciocni paharele, neîmpărțind spațiul deși e așa o mare înghesuială în timpul pe care, cu siguranță, nu vi-l puteți separa.

Vă mulțumesc că sunteți aici.

Fără să vreau să vă jignesc, voi fi însă cinstit și vă voi spune: v-aș trimite pe toți la plimbare, aș renunța definitiv si fără păreri de rău la fiecare dintre voi și la toți împreună, pentru zgomotul de tălpi goale în bucătărie la șapte dimineața și scuturarea de umăr cu o palmă străină de această lume și o voce de Vrabie spunând: Mă duci tu la birou, sau să chem un taxi?

Te duc eu. Numai puțin, să trag ceva pe mine, ai pus de cafea?

Bărbatul care a întârziat a doua oară

 

Dis de dimineață, domnul Sandu a plecat la magazin.

Domnul Sandu fiind un mare cititor al lui Marin Sorescu, a dat direct cu bâta-n baltă de cum a ajuns la casieriță, comunicându-i că raftul cu suflete e gol, așa că a fost nevoit să cumpere patru cutii de pateu de porc calitatea întâi, de la Scandia. Vânzătoarea era se vede treaba la fel de pustie ca și raftul cu pricina, tăcând indiferentă și scanând cutiile. Mai doriți ceva? Doar să verificați, dacă sunteți amabilă, dacă e expirat sau nu, nu am ochelarii la mine. Este în termen, domnule. Asta e doar o opinie nedocumentată, domnișoară, în plus poate fi subiectivă, uite că domnul Theil a spus că pateurile lui nu se strică niciodată pentru că le fierbe într-un cazan cu presiune, închise deja în cutia de tinichea, astfel încât nimic –muscă, germen, organism minuscul, bacterie, mână nespălată, nimic – nu poate pătrunde; dar deși nu cred că a mințit și desigur pateurile dânsului nu se strică niciodată, pentru că bacteriile sunt moarte și moarte fiind nu au cum altera produsul, a fost nevoit si el și urmașii lui comuniști și apoi capitaliști să scrie pe etichetă o dată arbitrară de expirare, pentru că legea nu permite eternitatea, stimată domnișoară. Legea, umană sau deasupra oamenilor,  vedeți, impune efemeritatea, în toate domeniile, nu doar dacă ne referim la pateul de porc.

Unsprezece lei și patruzeci și cinci de bani, a concluzionat domnișoara.

Domnul Sandu a plătit în tăcere, admițând că, în fond, concluzia casieriței e cea mai rațională. Lăudând-o în felul său discret, cu o fluturare de pleoape, a ieșit din magazin și a mers agale până în stația de autobuz, unde era un coș de gunoi. Cutiile de Pateu de Porc Scandia Română au ajuns în coșul de gunoi, misiunea lor fiind îndeplinită, la ce bun să le mai ducă în plasă.

Dincolo de stația de autobuz în care oprește numărul treizeci și patru la fiecare sfert de ceas e o intersecție. După intersecție, la parterul unui bloc, într-un apartament modificat să devină spațiu comercial, e Farmacia Ema. Se numește Farmacia Ema pentru că, evident, e farmacie și pe doamna farmacistă o cheamă Emilia. Ce simplu ar fi, își spuse domnul Sandu, ca toate denumirile să fie atât de simplu de descifrat, cu o logică strict cauzală. Dar sunt magazine care nu își găsesc atât de simplu explicația, etimologia, izvorul, cum ar fi Altex, sau chiar Restaurantul Șura Dacilor. De ce șură? Dacii găteau sau mâncau într-o șură? N-ar crede asta în ruptul capului domnul Sandu. Foarte probabil acolo, dacă aveau cumva șure, țineau animalele. Vaci, cai, oi uneori. Grâne, struguri, varză și mânji, poate viezuri, în șurile lor din lemn de acăț, lemne pentru iernile grele, dar nu era loc de luat masa.

Totuși, deduse domnul Sandu, e posibil să mănânce uneori în șură dacii. Casele erau foarte probabil mici și joase, bordeie mai degrabă, dar șurile trebuie să fi fost totuși înalte, într-un bordei nu bagi un cal sau o vacă, deși un viezure încape, așa că da, iată că toate se leagă, la o nuntă, o înmormântare, un praznic de Sfântul Gebeleides, dacă afară era frig sau ploua, în șură trebuie să fi întins masa pentru neamuri și pruncii lor și câinii acestora. Cine s-ar fi gândit că proprietarul restaurantului cu acest nume a pătruns atât de profund în felul de a trăi și tradițiile dacice? Bravo, lăudă domnul Sandu în gând necunoscutul proprietar de cârciumă.

La farmacie doamna Emilia, cu un ecuson pe care scria însă Ema, zâmbea de după tejgheaua înaltă. Ce doriți, Nimic. Doamna încă zâmbea. Totuși, nimic-nimic? Ah, gemu domnul Sandu, ar fi ceva. Am o nelămurire: de ce, doamnă, tejghelele de la farmacii sunt cu o jumătate de metru bună mai înalte decât cele de la oricare alt magazin? Nu m-am gândit la asta dar da, sunt mai înalte, admise doamna Ema, pe numele ei de botez Emilia. Trebuie să fie o cauză – știți, toate au o cauză – șopti domnul Sandu iar doamna Emilia rămase pe gânduri. Chiar, de ce?

O fi de pe vremea când farmaciștii erau mai mult vraci, magicieni, decât chimiști, presupuse domnul Sandu. O fi,domnule, poate.

O fi de pe vremea când statura socială a farmacistului, a poticarășului ca să ne referim la termenul vremii, alături de cea a dascălului și notarășului, erau cele mai proeminente din comunitate, singurii cu școală destul de multă, de ei și de popă depindeau atât de multe, inimaginabil de multe, destine, vieți chiar. O fi, domnule, cine știe?

Desigur, unuia atât de important îi trebuie o poziție nu doar socială ci și fizică, efectivă, din care să rezulte pentru oricine importanța sa comunitară. Preotul are amvonul, dascălul are catedra urcată pe o treaptă de lemn deasupra clasei, notarul are biroul masiv, iar farmacistul, iată că totul are o cauză stimată doamnă, n-are de ales decât tejgheaua înaltă, totuși accesibilă, semn de recluziune și singurătate de geniu pe de o parte dar lăsând loc comunicării cu plebea, fără de care atâta amar de școală ar fi fost făcută absolut degeaba.

Așa o fi, domnule. Cu ce vă pot servi. Aveți o rețetă?

Nu, nu am, dar îmi puteți da o cutie de aspirină. Poftiți. Domnul Sandu a plătit aspirina, a luat restul, a lăsat cutia pe tejghea și a dat să plece. Domnule, ați uitat aspirina. Nu, doamnă, doar am lăsat-o, e un medicament, păcat să ajungă la gunoi în stația de autobuz.

E dus cu pluta, spuse încet către ajutorul ei doamna Emilia, domnul Sandu a auzit dar n-a spus nimic, pentru că și această concluzie avea logica ei și la ce bun să te lupți cu lucrurile logice, când ai un univers întreg de chestiuni care sunt ilogice și trebuie descâlcite, explicate, raționalizate, îndreptate? Cu siguranță faptul că el e crezut nebun nu face parte din cele care trebuie, cu stringență, rezolvate pe acest pământ.

Plecă cu ochii în asfalt, concentrat, peste el trecură reci umbre de berze pornite pe drumul către Africa. Se opri în stația de autobuz, cumpără un bilet dublu, pentru că trebuia să schimbe la Regională și să ia troleibuzul numărul șase, până lângă primărie. De acolo, după ce va trece strada, scurtând drumul prin curtea unei biserici noi, urma să ajungă la Institutul Inimii, unde domnul doctor Mareș îl aștepta cu un set de stenturi pregătite, în cutiuțe mici de plastic sterile.

Dar drumul e lung, iar misterele rămase de lămurit infinite, așa că domnul Sandu nu se grăbea deloc, ba chiar își puse ochelarii de distanță pentru a vedea în detalii cât mai mici, cât mai fine, cât mai multe nume, întâmplări, oameni și riduri, plase cu ardei și roșii, acoperișuri, pietre, degete lungi, scurte, curate, cu vaselină, cu inele sau verighete sau, ca și ale lui, fără.

La intrare în spital urma să spună recepționerei, ca și data trecută, Doamnă, dacă aș fi ceva mai tânăr v-aș cere de nevastă și doamna va râde ca și data trecută Ce glumeț sunteți domnule Sandu, ce glumeț iar el nu i-ar spune că nu e nici o glumă, e doar unul din lucrurile rămase nelămurite dintre toate celelalte întâlnite de pe strada Dunării, peste drum de aprozar, ba chiar din satul Poieni numărul opt unde s-a născut, până aici, în stația asta de autobuz de la cardiologie, unde coboară atât de multă lume în fiecare zi.

Mătase

Stă îmbrăcată într-o rochie lungă, murdară, pe bordură. Citește.

Are între degetul arătător și policarul mâinii stângi o etichetă desprinsă de pe un ambalaj de balansoar cu copertină, fabricat în Uniunea Europeană, două sute paisprezece lei conține piese mici a nu se lăsa la îndemâna copiilor. Punga de pe care a desprins eticheta e ceva mai încolo, pe șosea. A aruncat-o în drum, să danseze printre mașini. Punga dansează, elegantă. Nu mai are nevoie de ea: deja a parcurs și pătruns sensul textului de pe ea, tipărit cu litere roșii, in limbile română, engleză, franceză, bulgară, maghiară. Pericol de sufocare. Reciclați. Polietilenă de joasă densitate. Sensul i-a intrat prin ochi în creier și stă acolo, suportul sensului și-a pierdut utilitatea.

Eticheta e mai bună, mai complexă, deși sumară. Spune ceva despre casă, relaxare, include povestea unei grădini, a unor copii care se alintă prin pernele balansoarului, a unei pisici, a unei doamne care citește sâmbătă seara sub un nuc. Eticheta e mult mai bună. O păstrează, lipind-o de abdomen. Ca să o lipească trebuie să își ridice rochia, așa, șezând pe bordură. Rochia e dintr-o mătase subțire dar are în partea de jos rigiditatea unei armuri, de la praful și noroiul întărite pe ea. Praful e în straturi, ea ridică rochia și își lipește pe abdomen eticheta lângă celelalte nouă etichete lipite acolo. Două etichete s-au desprins acum câteva zile, din fericire ea le-a văzut înainte să le piardă și a cerut o rolă mică de bandă izolatoare adezivă de la un muncitor care lucra la o casă în construcție. Acum are de toate, nu mai poate pierde nimic. Totul stă lipit pe burtă, până sub sâni.

Un tânăr strigă la ea din mașină. A oprit mașina și a deschis geamul să îl audă. Nu ne mai arăta toate cele, nespălato. Ea lipește atentă eticheta balansoarului și își lasă rochia de mătase indiană, neagră cu flori galbene și roșii, să cadă. Tânărul pleacă. Ea îi zâmbește și îi face cu mâna. Se bucură că a avut astăzi o conversație.

Praful e în straturi geologice. Pe țesătură e praf din mai, amestecat cu cenușă.

Deasupra e praf din iunie, lipit de ploi calde. Sus de tot, startul vizibil fără investigații geologice, e praful de august, uscat, fin, gălbui.

Pe șosea trece mașina albastră către magazin. Magazinul e ceva mai departe și ea nu are voie să stea acolo, în parcare. Băiatul din mașina albastră oprește și fără un cuvânt îi aruncă pe geamul mașinii o cutie verde. Cutia e mare, din carton, o lovește în piept și îi cade pe genunchi.

Ea mulțumește înclinând din cap, el pleacă. Cutia are o etichetă cu un cod de bare. O desprinde atentă, să nu se piardă. E o etichetă excepțională: trimer pentru gazon fabricat în China include fir de rezervă și mosor automat a nu se folosi înăuntru protejați animalele și copiii o suta șaisprezece lei inclusiv TVA.

E despre grădină, din nou, despre dimineața de sâmbătă dinainte de seara de lectură sub nuc, pe balansoar. El a tăiat gazonul pe lângă bordură, ea avea o cafea în palme, pisica a fugit, o deranja zgomotul. Copiii erau la bazin. Firul despica iarba, o tăia, o zvârlea cât colo. El avea pălăria bej cumpărată din Italia anul trecut în concediu. Ea avea o rochie frumoasă, din mătase, cu imprimeuri galbene și roșii, florale. Ce bina vă stă, doamnă, spusese poștașul cu o oră înainte. Adusese o scrisoare de la Mihai. Mihai e în vacanță, copiii au rămas la bunici, sunt cam mici pentru drumul atât de lung cu avionul. Mama, suntem bine, scrie pe vedere. Cine mai trimite astăzi cărți poștale? Doar Mihai. Pentru că ei îi plac.

Ridică cu atenție rochia și o prinde cu bărbia să poată lipi eticheta. Ce zi binecuvântată! Două etichete bune, foarte bune, într-o singură zi!

Începe să se însereze, el a terminat de tuns iarba, ea se așează să citească în balansoar, sub nuc.

Îi place să citească, citește enorm.

El intră în casă și dă drumul la televizor. Ecranul se vede de afară, prin fereastră. El aude, ea nu. Amândoi văd.

El urlă, ea nu. Dar amândoi văd.

Ea ridică rochia murdară și dezlipește eticheta a doua de sus. E ora de dezlipit și citit eticheta a doua de sus. Flotoare gonflabile pentru braț, trei-cinci ani, unisex. Opt lei. Fabricat în Thailand. Nu reprezintă un dispozitiv de salvare. A se utiliza cu supravegherea unui adult.

El iese pe verandă livid. Ea se ridică de pe bordură, netezindu-și rochia și pășește desculță către el. El face doar un pas și cade, ea pornește cu tălpile crăpate si negre de murdărie pe șosea, pe mijlocul șoselei, mașinile o claxonează și frânează, o ocolesc, o femeie o înjură, e îi zâmbește fericită că are, iată, iar parte de conversație.

El nu face nici o mișcare, pe scândura terasei, cu fața în jos. Ea îl mângâie pe creștet și apoi ridică privirea, țigara lui e pe covor. Intră în casă, umple un pahar de apă să arunce pe fumul care începe să iasă din fibra covorului. Ezită. Pune paharul plin la loc pe măsuță.

Apoi se așează la loc pe bordură privind flăcările. Își ridică rochia. Desprinde. E timpul acela din seară când se citește eticheta numărul trei. E despre cereale cu lapte, cu cacao și vanilie. E despre copii și pisici.

Doi băieți cu bere în mâini trec și unul o lovește, fără răutate, ușor, cu piciorul. Lasă dracului rochia aia jos, putoare. Ea o lasă, se întinde pe iarba uscată de lângă bordură și închide ochii. E timpul acela din seară când trebuie să citești etichetele toate, pe rând, cu ochii închiși.

 

Ursus

sau cartea cu desene

 

Nu îmi aduc aminte multe despre el.

Știu că vorbea aiurea adesea și emitea panseuri ieftine. Unul dintre aceste perle crescute pe bobul de nisip încuiat în scoica inculturii sale nicidecum superficiale ci bine ancorată în fiecare neuron, multiplicată de miliarde de sinapse destul de greu încercate de C2H6O, este:

De moarte poți scăpa, dacă mori pe neașteptate, un accident cerebral să zicem, habar n-ai că ai murit, pac, zbang, buf. De ce nu poți însă scăpa în nici un fel e viața. Ai apucat să deschizi ochii spre mă-ta? Gata. Nu mai ai scăpare. Te va urmări până dai colțul.

Mai zicea: C2H6O e alcoolul. Băutura. E în bere și în cidrul de hipsteri și e în vinul roșu sec al lui Mircea. E în fututa de prăjitură a lui Anca, cu vișine. E în socată. E în spital, omoară bacterii.

Man, de două chestii nu poți scăpa: de viață și de alcool. Restu-s povești.

 

Mircea era bogat și moștenise o barcă cu motor de la taică-su. Norbi era sărac și moștenise praful de pe toba de jazz a tatălui său.

Ce-a fost tata, știe cineva? Nu, hai să-ți desfac o bere. Știe, în pula mea, cineva ce-a fost tata? Muzician, mă.

Ete fâs. Bozgor bătăuș. Aia a fost.

 

Nu l-a iertat, de bună seamă, niciodată pe tatăl lui pentru că într-o bună dimineață l-a găsit în subsol, într-o baltă de coniac, prăvălit peste tobe. Era plin de cioburi, avea cioburi înfipte peste tot în pielea feței dar nici urmă de sânge. I se dusese undeva sângele din corp de nu mai avusese ce curge.

Tot ce curgea acolo era o grămadă de coniac, care picurase, deja lipicios, aproape uscat, de pe talgerele timpanului pe toba mare și de acolo pe jos, prelins peste scalpul cu plete lungi și rare ale bateristului de jazz și de acolo pe gresie.

Îi cursese coniac din tăieturi, ne spunea. Hai mă Norbi. A fentat moartea, escrocul naibii. Taci mă Norbi.

Nu ne plăcea. Nici lui. Dar trebuia să o spună cuiva, la urma urmei. Ne-a tot spus povestea aia până ne-am săturat de tot. Eu și Miși ne-am săturat de tot. Și s-a săturat de tot și Andras. În așa fel ne-am săturat încât ne-am apucat să o trăim.

Bine, nu ne-am apucat să o înviem pe maică-sa din sicriul în care căzuse acum zece ani din neatenție, împiedicându-se de o montură imensă la piciorul drept care în realitate era un cancer osos, montura a răbdat-o cu stoicism înjurând toți pantofii numărul treizecișinouă fabricați vreodată, dar montura n-a răbdat-o pe ea și iată, în doar patru zile de la prima vizită la un medic care nu era în realitate pedichiurist, i-a pus o piedică de toată frumusețea de a aterizat direct în sicriu.

A căzut pe spate, zicea Norbi. Tâmpita. Și l-a lăsat singur pe acela de a devenit bețiv și s-au oprit contractele la filarmonică, l-a lăsat să cânte prin baruri. Și pe tine, mă Norbi, și pe tine te-a lăsat singur Pe mine nu, pe mine m-a lăsat cu bătrânu’. Eu eram cu el. Doar el era singur.

Nu ne-am apucat nici să bem ca tatăl lui, cu toate că uneori făceam toate diligențele necesare să îi egalăm recordurile. N-am reușit niciodată. Ni se făcea rău cu mult înainte să ne apropiem măcar de performanța omului. Știți de ce mă? Nu mă Norbi, nu știm.

Că aveți loc puțin unde să turnați băutură în voi. Sunteți plini, mă. Omul era, în schimb, gol ca o căldare veche în deșertul Gobi. Avea loc.

Lasă-ne, Norbi, cu adâncimile tale, lasă-ne.

Nu ne-am apucat nici să spargem un magazin de bijuterii de pe strada 6 Martie. Dar asta e cu totul altă poveste.

Ne-am apucat doar să îi scriem toate astea, eu cu Miși și cu Andraș. Pentru că nu aveam scăpare. Apucasem să auzim și apucasem să trăim.

 

MIȘI plecase din orașul lui când a intrat la facultate, la optsprezece ani. Acum e în anul patru și are patruzecișicinci.

E încă student pentru că nu a terminat dar nici nu a fost dat afară: Miși a plecat într-o zi către cursuri și nu a mai ajuns acolo, oprindu-se la o bere matinală la crâșma numită Decanat. Ar fi acolo și astăzi, dacă nu s-ar fi demolat clădirea ca sa se facă o urâțenie albastră cu galben în care se vindeau veioze și frigidere. Acum nu se mai vinde nimic în clădirea pătrată, crescută ca o tumoră peste mormântul vechiului Decanat, cârciumă cu gard verde și bere acră la halbă.

N-avea cum să se facă ceva bun acolo, ne spune Miși. N-ai cum. Decanatul nu avea decât o toaletă cu un loc, îngustă, mizerabilă, cu un gemuleț spart. Atâta frig și vânt intra cât trecea prin plasele dese de păianjeni care acopereau golul din rama cu cioburi ascuțite. E o gură de rechin, ne spune Miși. Pe acolo încerca să pătrundă realitatea în noi în timp ce ne ascundeam să nu ne vadă domnul Laci, care ținea localul, ne-ar fi dat afară știind că plăteam din doi în doi. Dar realitatea băga capul pe geam, gura de rechin o înhăța și ce trecea, totuși, se încurca în plasele de păianjen. Nimic nu ne atingea în buda aia de la Decanat, nimic!

Păi au dărâmat buda aia, mă Miși.

Au făcut-o degeaba, ember. Nimeni nu se CHIAR pișa în buda aia. Nici nu cred că mergea apa. Pentru treburile astea avea către bulevard Laci bacsi gardul viu, des si impenetrabil, din naiba știe ce plantă care nici iarna nu-și deconspira secretele lichide. Au dărâmat cârciuma dar zeci și zeci de ani, fără oprire, generații peste generații de politehniști și dentiști și studenți la litere, unii nervoși, alții triști, alții părăsiți de gagici, au turnat jeturi succesive care au intrat până în miezul fierbinte al geosferei, bro, au intrat adânc de tot, totul e impregnat o suta de kilometri în adâncime.

Știți ce-i acolo, emberek? Ce-i acolo, mă Miși? Esență de pișat care a cărat în sol tristeți și iubiri și examene picate și priviri stricate de la tomberoanele tricolore ale lui Funar și nesăbuințe. Vedeți, de aia e clădirea galben cu albastru. Eu cred că nici nu au zugrăvit-o. Așa a crescut. Din felul acela de pământ. Yellow and Blue. De aia vă zic: nu ai cum face acolo o chestie în care să vină oamenii să cumpere veioze pentru camera copilului și frigidere în care să își țină mâncarea. Nici un om normal nu ar face-o. Aprinzi veioza și țuști! visele unui ciudat care acum-i om serios cu mașină și apartament ți se desenează pe tavan, lumini și umbre. Dansează. Unduirile chelneriței pe care o visa zilele și o sorbea din ochi nopțile, bând să-și facă curaj să îi vorbească. Deschizi ușa frigiderului și hopa, acolo stă farfuria de Appulum Alba Iulia groasă de-un dește, cu o dungă de muștar de alaltăieri peste care a pus Laci încă o lingură de muștar de azi ca sa o acopere, plină cu mici făcuți din apă, bicarbonat și ceva carne șparlită de la abatorul de pe malul Someșului, care te făceau să râgâi într-un fel de neuitat. Ce om ar cumpăra așa ceva, ziceți-mi, ce om normal la cap?

Miși scrie.

Scrie poezii de când se știe. Scria cu amicul lui din orașul unde a crescut, dar amicul a murit la douăzeci de ani sau așa ceva, de la o boală a venelor care presupune, dacă vrei să trăiești, să nu pui gura pe alcool. Amicul a vrut să trăiască, dar nu fără votcă. Așa că a trăit cu votca, așa cum și-a dorit, din plin, scriind poezii, atâta că ceva mai puțin timp cronologic decât colegii de generație, dar mai mult timp creativ, e de părere Miși. A făcut alegerea cea mai bună, ne spune Miși, care ar fi făcut exact la fel.

În orașul acela era simplu să îți trasezi destinul: ratare pe termen lung muncind serios sau ratare pe termen scurt, scriind, pictând, bându-ți nopțile și diminețile. Desigur, alegerile astea aparțineau elitei. Plebea majoritară nu avea acces la elevația bețivănelii creative și culte. Plebea se îmbăta ne-metafizic, invidiind cumplit bețiile elevate ale celor capabili de ele. Prietenul lui a ales cel mai bine, de bună seamă.

Așa că ne spune nouă într-o dimineață de-a lui, care începe pe la orele unsprezece, Miși: Băbăieți bă, eu o să scriu poveștile, așa rămâne, îmi ies bine. Cine le desenează? De ce să le desenăm, întreb eu aerian Cum de ce – doar nu o să scriu un roman despre viața lui Norbi care n-a citit în viața lui o carte nici de-a dracului și disprețuiește genurile literare pe cât disprețuiește genurile biosferei. Dar ce-o să facem, Miși? O carte de benzi desenate, normal. Asta ar citi Norbi.

Am căzut cu toții de acord fără măcar să încercăm o contrazicere de formă.

Ca să vedeți ce înseamnă puterea evidenței.

 

ANDRAS se citește Andraș. Pentru cine nu știe. Miși e român și puțin țigan, zice el, dar eu nu îl prea cred pentru că are ochii perfect negri și ar fi prea mare coincidența. De asta se pune viermișorul sub litera s. La Andras nu e cazul. Odată l-a întrebat o fată din Moreni de ce nu își scrie corect numele și Andras a răspuns foarte serios că nu e nevoie, el are viermișorul acela în toate celulele corpului. Ca o neliniște perpetuă. Ca să nu citești ș trebuie să înlănțuiești viermele cu un aspru z fie în față (alungând ș-ul cu un j) fie din spate (ascuțindu-l într-un scharf s), altfel neastâmpăratul vierme se arată peste tot prin efectele sale fonetice. Fata nu a priceput nimic.

Diferența cea mai mare între Andraș și Norbi e că nu-s aceeași nație. Norbi se ține bozgor, Andras maghiar. Fiecare cât se iubește pe sine. Mai mult: fiecare după cu cât drag își aduce aminte de părinți.

Io ce baszmeg să fac dacă tu desenezi și tu scrii, ne întreabă Andras între două guri de bere caldă. Tu ne trebuiești, ember, zice Miși, care folosește de trei ori mai multe cuvinte ungurești decât Andras și Norbi la un loc în conversații, pentru că își permite fiind român și nu-l înjură nimeni pentru asta. Tu o să fii bardul nostru, pajtas. Nici io nici el nu știm cânta la chitară. Tu o să cânți saga lui Norbi, cea mai sudică și estică sagă din lume, când va fi gata, în Piața Muzeului. Între timp, dragă și kedves Andras, ai un rol major. Ne vei aduce bere.

Eu îi susțin ideea, nu e doar bună ci fundamentală. Andras are bani de la ai lui, pensionari cu pensii ca lumea, tatăl fost militar și mama fostă profesoară de canto la Conservator, cu casă pe Pasteur, revendicată, pentru că neam de neamul lor au fost grofi. Acum nu mai sunt, dar au un pod peste Canalul Morii la intrare în curte: ce alt simbol al bunăstării trecute, actuale și viitoare o fi mai puternic, nu știu.

Apoi, e și partea cu creația, care cere bere. Eu pot desena fără să fiu pilit, dar ies toate liniile drepte, formele clare și umbrele perfecte. Iar în cartea despre viața lui Norbi așa ceva ar fi o imensă porcărie.

Andras, fugi și îndeplinește-ți destinul. Andras pleacă. Mai avem până revine patru sticle de Timișoreana în frigider. Ursus nu avem, pentru ca nimeni nu mai bea Ursus la Cluj de când au dărâmat fabrica. Adică am bea, a zis Miși, unui curios care se mira de chestia asta, am bea dacă s-ar mai fabrica. Păi se fabrică, se miră și mai tare curiosul. Se fabrică ce? Ursus. Serios. Adică tu îmi zici ca pișatul acesta rece care n-a văzut apă de la Gilău e Ursus, da? Așa scrie pe etichetă. Cu destul efort am reușit să îl ținem pe scaun pe Miși convingându-l ușurel pe individ să plece din local. Andras a salvat seara spunând omului, prietenește: Dacă nu te cari în cinci secunde îl las pe grasul ăsta să se ridice de pe scaun. Și pentru că sunt prieten cu el, o să am grijă să nu îl ia poliția, să nu facă vreo prostie, trântindu-ți eu primul un taburet in freză.

Omul a priceput și a plecat. Ceea ce arată că un taburet e un argument mult mai puternic decât o explicație lingvistică, aici și fata cu ș-urile ar fi de acord.

Nu era totuși foarte educat și amabil. Nu a mulțumit deloc, dar deloc lui Andras pentru că i-a salvat creierii de la o cutremurare. Bine, e adevărat că nici nu știa omul ce pumn e capabil să dea Miși. Și asta-i perfect adevărat. N-avea de unde să știe. Norbi știa, dar nu era acolo să îi explice. Norbi nu mai era acolo de ceva vreme, deja. Era în perioada în care reflectam la scrierea cărții.

 

EU nu știu desena deloc. Dar voi desena toată cartea.

Cum pana mea nu știi desena, mă apostrofează Andras. Toată viața ai desenat. Andras, tată, eu toată viața am desenat reductoare și roți dințate, tati. Mecanisme. Fier. Oțeluri. Monștri mecanici.

Perfect, zice Andras. Orice altceva ar figura greșit existența lui Norbi. Exact ce avem nevoie. Andras are dreptate, întărește Miși.

Dar le desenez prost acum după ani, mulți ani de când m-am oprit din desenat chestii. Sunt ani buni de când n-am mai făcut asta. O să iasă strâmbe și nefuncționale.

Vezi, mă, se uită la mine serios Miși, vezi de ce am zis să desenezi tu? N-ai cum face nimic greșit, pentru că nu ești capabil să faci ceva cu adevărat bine.

Și Miși are dreptate. Un desen corect ar fi ca nuca-n perete într-o carte despre Norbi.

Așa că am desenat, pentru prima pagină, o sapă mecanică rotativă, din cea care face tuneluri de metrou. Andras s-a uitat și a exclamat: Uau. Nașterea lui Norbi, forarea lui către întunericul existenței, pornind din locul vag luminat prin tegumentele întinse ale burții în care își pritocea falangele, în care i-au crescut branhii și coadă și înotătoare și le-a abandonat răzgândindu-se, din pește și pasăre s-a făcut totuși om, I can swim But I can’t Fly I’m a fish not a bird in the sky, nașterea cu capul în jos spre pământ, sub pământ, a lui Norbi, bună metaforă.

Pe ultima pagină ce vrei să desenezi?

Am vrut să inventez ceva frumos dar gândurile mi-au plecat ca dintr-un WiFi neparolat în eter și prostul de Miși, fără urmă de tact sau grijă, le-a spus cu voce tare:

O să deseneze o macara cu cablul ruginit bălăngănindu-i peste Someș.

Atât a spus dar toți trei am văzut aievea desenul, macaraua peste ape, de cârligul ei o funie scurtă și continuată cu Norbi, bătut de vânt, în soare. Cu tălpile aproape zgâriind apa, una cu o sanda, a doua cu degetele murdare de rugină de la cățărarea pe structura sudată și coborârea –dificilă, alunecând mereu  pe cablul destul de subțire și pe alocuri unsuros – până la primul loc sigur, de unde nu mai poți cădea așa ușor, cârligul masiv din fier turnat. Singurul loc destul de stabil și solid încât să îl poți, în siguranță, folosi ca să te agăți cu o sfoară de gât.

Am zis: Da. O macara peste ape.

Am și desenat-o în ziua aceea. Astfel, în prima zi aveam două pagini: foreza și macaraua. Alfa și Omega.

Avem un ecler, a zis Miși. Foaia de sus, foaia de jos. Mai trebuie puțină umplutură și gata.

În clipa aia a intrat Andras cu berea.